Fiind sigur că prizonierul nu mai scapă, Laubardemont și‑a îndreptat atenția spre principalii – și de fapt singurii – martori ai acuzării: sora Jeanne și celelalte şaisprezece posedate. În ciuda ordinelor arhiepiscopului, canonicul Mignon și colegii săi munciseră din greu să anuleze efectele benefice ale celor șase luni de tăcere silită. După câteva ședințe publice de exorcism, cucernicele măicuțe erau la fel de frenetice ca înainte. Laubardemont nu le lăsa să‑și tragă sufletul. Zi după zi, dimineața și seara, bietele femei erau duse pe la diverse biserici din oraș și puse să‑și facă trucurile. Aceste trucuri erau mereu aceleași. La fel ca mediumurile moderne, care continuă să facă exact ce făceau surorile Fox*1 acum o sută de ani, aceste posedate de pe vremuri și exorciștii lor nu erau în stare să inventeze nimic nou. Iar și iar, aceleași cunoscute convulsii, aceleași vechi obscenități, blasfemiile convenționale, pretențiile lăudăroase, repetate constant, dar fără să fie dovedite vreodată, de a fi avut acces la puteri supranaturale. Dar spectacolul era suficient de reușit și de deocheat ca să atragă publicul. Din om în om, în broșuri și foi volante tipărite, de la sute de amvoane, vestea despre posedare s‑a răspândit în lung și‑n lat. Hoarde de
* Trio spiritualist celebru care a trăit în secolul al XIX‑lea în Statele Unite (n.tr.).
turiști curioși veneau din toate provinciile Franței și chiar şi din străinătate să vadă exorcismele. De când Notre‑Dame de Recouvrance cea făcătoare de minuni a carmeliților intrase într‑un con de umbră, Loudunul aproape că‑și pierduse industria turistică. Acum, datorită diavolilor, primea chiar mai mulți turiști decât înainte. Hanurile și casele cu camere de închiriat erau pline, iar cucernicii carmeliți, care aveau un monopol asupra posedaților laici (căci epidemia de isterie se răspândise dincolo de zidurile mănăstirii), erau acum la fel de prosperi ca‑n vremurile bune ale pelerinajelor. Între timp, ursulinele se îmbogățeau. Primeau de la visteria regală subsidii regulate, la care se adăugau milosteniile credincioșilor și bacşişurile consistente lăsate de acei turiști de rang înalt pentru care se dăduse vreo reprezentație deosebit de miraculoasă.
În primăvara și vara lui 1634, scopul principal al exorcismelor nu a fost mântuirea sufletului călugărițelor, ci condamnarea lui Grandier. Țelul era să se dovedească prin gura Satanei înseși că parohul era magician și le vrăjise pe călugărițe. Dar Satana este, prin definiție, tatăl minciunii, iar dovezile lui sunt astfel lipsite de valoare. La această obiecție, Laubardemont, exorciștii săi și episcopul de Poitiers au răspuns afirmând că diavolii sunt obligați să spună adevărul atunci când sunt constrânși cum se cuvine de un preot al Bisericii Romano‑Catolice. Cu alte cuvinte, orice ar fi fost o călugăriță isterică gata să spună, la cererea exorcistului ei și sub jurământ, era practic o revelație divină. Pentru inchizitori, această doctrină era foarte convenabilă. Dar avea o mare hibă: încălca în mod vădit tradiția Bisericii. În 1610, un comitet de teologi învățați discutase admisibilitatea dovezilor demonice și decisese cu autoritate astfel: „Noi, subsemnații, doctori ai Facultății din Paris, investigând anumite chestiuni care ne‑au fost aduse la cunoștință, suntem de părere că acuzația demonilor nu trebuie niciodată acceptată și nici n‑ar trebui exploatate exorcismele cu scopul de a descoperi erorile unui om sau pentru a hotărî dacă el este magician sau nu; și mai credem și că, şi dacă zisele exorcisme au fost făcute în prezența Sfintelor Taine, iar diavolul a fost silit să depună jurământ (ceremonie cu care nu suntem deloc de acord), tot nu trebuie să se dea deloc crezare vorbelor lui, căci diavolul este mereu mincinos și tatăl minciunii”. Mai mult, diavolul este dușmanul neîmpăcat al omului și prin urmare este gata să îndure toate chinurile exorcismului de dragul de a face rău unui singur suflet. Dacă dovezile sale ar fi acceptate, oamenii cei mai virtuoși ar fi în cea mai mare primejdie; căci tocmai împotriva lor are Satana cea mai mare furie. „Drept care Sfântul Toma (cartea 22, întrebarea 9, articolul 22) spune, bazându‑se pe autoritatea Sfântului Ioan Hrisostomul, DAEMONI, ETIAM VERA DICENTI, NON EST CREDENDUM (Diavolul nu trebuie crezut nici când spune adevărul).” Trebuie să urmăm pilda lui Hristos, care i‑a făcut pe demoni să tacă și atunci când spuneau adevărul, numindu‑L Fiul lui Dumnezeu. „De unde se înțelege că, în lipsa altor dovezi, n‑ar trebui dați în judecată cei care sunt acuzați de diavoli. Și observăm că această regulă e respectată în Franța, unde depozițiile acestea nu sunt acceptate de judecători.” Douăzeci și patru de ani mai târziu, Laubardemont și colegii săi nu acceptau, în schimb, nimic altceva. Exorciștii înlocuiseră umanitatea și bunul‑simț ale perspectivei tradiționale cu o erezie care era monstruos de stupidă și extrem de periculoasă, iar agenții cardinalului o acceptaseră cu entuziasm. Ismaël Boulliau, preotul astronom care îi fusese subordonat lui Grandier ca vicar la Saint‑Pierre‑du‑Marché, a calificat noua doctrină drept „lipsită de pietate, greșită, execrabilă și abominabilă – o doctrină care îi transformă pe creștini în idolatri, macină temeliile religiei creștine, deschide ușa calomniei și‑i va îngădui diavolului să ardă victime umane nu în numele lui Moloh, ci al unei dogme bestiale și infernale”. Este sigur însă că această dogmă bestială și infernală a fost aprobată de Richelieu. Faptul e consemnat de Laubardemont însuși și de autorul cărții Démonomanie de Loudun, Pillet de la Mesnardiere, medicul personal al cardinalului.
