Aldous Huxley – Diavolii din Loudun (2)

„Săptămânile următoare au fost o lungă orgie de dușmănie autorizată, de sperjur binecuvântat de Biserică, de ură și invidie care nu numai că nu erau reprimate, ci erau chiar răsplătite în mod oficial. Episcopul de Poitiers a publicat un avertisment, în care‑l denunța pe Grandier și‑i îndemna pe credincioși să ofere informații împotriva lui. Exortația a fost ascultată cu entuziasm. Laubardemont și secretarii săi au transcris volume întregi de bârfe răutăcioase. Cazul din 1630 a fost redeschis și toți martorii ce recunoscuseră că comiseseră sperjur jurau acum că minciunile de care se deziseseră erau adevărul adevărat. La aceste audieri preliminare Grandier n‑a fost prezent în persoană și nici reprezentat de avocat. Laubardemont n‑a permis apărării să‑și prezinte cazul, iar când mama lui Grandier a protestat împotriva metodelor nedrepte și chiar ilegale care erau folosite, i‑a rupt petițiile în față. În ianuarie 1634, bătrâna doamnă a anunțat că, în numele fiului ei, făcea apel la parlamentul din Paris. În acest timp, Laubardemont era la Angers, interogându‑l pe acuzat. Eforturile sale n‑au dat roade. Grandier, care fusese informat despre apel și era încrezător că speța avea să ajungă curând în fața altui judecător, mai puțin vădit părtinitor, a refuzat să răspundă la întrebările împuternicitului. După o săptămână de intimidări care alternau cu lingușiri, Laubardemont a renunțat dezgustat și s‑a grăbit să se întoarcă la Paris și la cardinal. Urnită de bătrâna dnă Grandier, mașinăria greoaie a legii își croia drum încet, dar sigur spre un apel. Însă un apel era ultimul lucru pe care‑l doreau Laubardemont și stăpânul său. Judecătorii de la înalta curte erau pasionați de legalitate și invidioși din principiu pe ramura executivă a guvernării. Dacă li se permitea să reexamineze cauza, avea să se aleagă praful de reputația de avocat a lui Laubardemont și Eminența Sa ar fi fost nevoit să renunțe la un proiect de care, din motive numai de el știute, se simțea foarte atașat. În martie, Richelieu a prezentat situaţia în Consiliul de Stat. I‑a explicat regelui că diavolii contraatacau și că puteau fi opriți și siliţi să dea înapoi doar printr‑o acțiune cât se poate de energică. Ca de obicei, Ludovic al XIII‑lea s‑a lăsat convins. Secretarul de stat a întocmit documentele necesare. Sub sigiliul și semnătura regale, s‑a decretat acum că, „ignorând apelul care așteaptă pe masa parlamentului, pe care Maiestatea Sa îl anulează prin prezenta, domnul Laubardemont va continua acțiunea inițiată împotriva lui Grandier… în acest scop, regele îi reînnoiește împuternicirea cât este necesar, oprește parlamentul din Paris și pe toți ceilalți judecători să ia cazul în primire și interzice părților să introducă o acțiune în fața lor, sub pedeapsa cu amendă de cinci sute de livre”.

Plasat astfel deasupra legii și înarmat cu puteri nelimitate, agentul cardinalului s‑a întors la Loudun la începutul lui aprilie și a început imediat să pregătească scena pentru următorul

act al acestei comedii de groază. A descoperit că orașul n‑avea o temniţă suficient de sigură sau de inconfortabilă ca să găzduiască un magician. A fost pus la dispoziția împuternicitului podul unei case ce îi aparținea canonicului Mignon. Ca să‑l blindeze împotriva demonilor, Laubardemont a pus ca ferestrele să fie zidite, ușa să fie prevăzută cu un lacăt nou și zăvoare grele, iar coșul (intrarea dosnică a vrăjitorilor) să fie închis cu gratii groase de fier. Sub escortă militară, Grandier a fost adus înapoi în Loudun și închis în această celulă întunecată și lipsită de aer. Nu i s‑a dat pat și a fost nevoit să doarmă, ca animalele, pe un braţ de paie. Temnicerii săi erau un anume Bontemps (care depusese mărturie falsă împotriva lui în 1630) și nevasta rea de gură a acestuia. Pe tot parcursul îndelungatului proces, l‑au tratat cu o răutate neabătută.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *