Studiile românești de stilistică și poetică se pot socoti încununate printr-o sinteză tematică autorizată și o decantare terminologică pe măsură în dicționarul alcătuit de Mihaela Mancaș, publicat la editura Spandugino. Experiența științifică și competența autoarei garantează calitatea acestui instrument de cercetare lingvistico-literară, impecabilele condiții grafice și editoriale adăugându-se. Sintagmele definitorii pentru statutul și utilitatea lui se găsesc în Cuvântul înainte, cititorii beneficiind, prin acest Dicționar de Stilistică, Poetică, Retorică, Naratologie, Versificație, de un „corpus esențial al terminologiei critico-retorice și naratologice” ce conține „noțiunile fundamentale ale artei scrisului” (p.7). Precedată de Dicționarul de terminologie literară coordonat de Emil Boldan (Editura Științifică, București, 1970), Mica enciclopedie a figurilor de stil a lui Gh. N. Dragomirescu (1975), prima de acest gen de la noi, inventaria nu mai mult decât 220 de tropi, exemplificându-i temeinic din literatura universală. Tradiția lexicografică în domeniul stilisticii – o ramură bogată a cercetării literare românești, dacă ne gândim numai la personalitățile care au reprezentat-o și la operele lor (T. Vianu, Iorgu Iordan, Dumitru Irimia, Sorin Alexandrescu, G.I.Tohăneanu, Boris Cazacu, Ion Coteanu, Gh. Bulgăr, Ștefan Munteanu, Mihai Zamfir, Paula Diaconescu, Maria Cătănescu, Rodica Zafiu ș.a.) – a continuat cu Dicționarul de termeni literari alcătuit de un colectiv de autori coordonat de Al. Săndulescu sub egida Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu” (1976), iar după 1990, cu volumul de Terminologie poetică și retorică apărut la Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în 1994, sub coordonarea lui Val. Panaitescu, și cu dicționarul-antologie al Irinei Petraș, intitulat Teoria literaturii – curente literare, figuri de stil, genuri și specii literare, metrică și prozodie (1996).
Dicționarul de stilistică al profesoarei Mihaela Mancaș își are un precursor apropiat în amplul Dicționar de științe ale limbii, al cărei co-autoare este, alături de alte patru nume consacrate ale filologiei bucureștene: Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călărașu, Gabriela Pană-Dindelegan și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (ultima ediție, Editura Nemira, 2001), lucrare de referință pentru studiul lingvistic, distinsă cu premiul Academiei Române. Dacă în acel dicționar orizontul investigativ este unul mai extins, cuprinzând toate ramurile lingvisticii (istoria și teoria limbii, gramatica generativă, fonetica, fonologia, lexicologia, semantica, semiotica, pragmatica, sociolingvistica, retorica, semiologia literară, stilistica, poetica, prozodia), pentru lucrarea sa de unic autor, Mihaela Mancaș restrânge aria de analiză la acele domenii care slujesc în mod direct cunoașterea limbajului artistic: retorică, naratologie, poetică și versificație. Urmând celor două volume publicate recent sub titlul Stil și stilistică (Editura Universității din București, 2022) și unor lucrări, inconturnabile pentru exegeza stilistică modernă, precum cele dedicate descrierii (Tablou și acțiune. Descrierea în proza narativă românească, Editura Universității din București, 2005) și lexicului/metaforei afectivității în poezie (2014, 2020), Dicționarul de față își asumă cu îndreptățire rolul de instrumentar științific complet în cercetarea limbii și a construcției operelor literare. Toate ipostazele și articulațiile faptului de stil sunt descrise, cu acribie teoretică și cu ilustrările de rigoare, în cele patru sute de intrări ale dicționarului, acoperind cele patru ramuri asumate prin arhitectura lui. Dacă pentru definiții, teorii și argumente autoarea citează generos autori străini, exemplificările textuale sunt alese, într-o proporție strivitoare, din literatura autohtonă, proză și poezie. Gestul este, cred, profund semnificativ pentru definiția ultimă a fenomenului stilistic. Esența individualității estetice poate fi surprinsă doar în limba pe care a întrebuințat-o scriitorul în creația sa. Chimia textului – în toți compușii ei: tematic, lexical, fonetic, sintactic, prozodic –, acea formulă care reflectă spiritul profund al autorului, nu poate fi percepută nemijlocit decât în limba în care acesta a pus, vorba lui G. Călinescu, cuvânt lângă cuvânt și foaie peste foaie. Indicibilele armonii verbale, eufonia, ritmul, priceperea sintagmatică a scriitorului respectiv sunt detectabile, în stare pură, doar în forma primară a expresivității lui, adică la nivelul limbii în care și-a plăsmuit textul. Aici rezidă acel „etimon spiritual” de care vorbea Leo Spitzer atunci când, în cercetările lui, căuta să releve specificitatea limbii întrebuințate cu artă. Chiar și în cazul prozei literare, nu doar în cel al poeziei – intraductibilă, în esență, cum știm –, traducerea, oricât de reușită, este fatalmente alterare, variantă ulterioară, reîncarnare, secundariat, estompând, fie și cu o câtime, manifestarea originară a personalității celui care scrie. Geniali în expresivitatea lingvistică așa cum îi știm, Flaubert, Proust, Mann, Bulgakov, Nabokov sau Marquez, numindu-i doar pe câțiva dintre cei mari, devin parcă alții în traducere. Cum, de altfel, nici Sadoveanu sau Arghezi n-ar mai „suna” la fel în oricare dintre limbile lumii. Ca teoretician literar, Vladimir Nabokov era convins, pe urmele autorului Educației sentimentale, că esența unei cărți rezidă exclusiv în stil și în structură, pe când marile idei, căutate cu înfometare de mulți în literatură, sunt bune de aruncat la porci. „Mângâiați detaliile, divinele detalii”, își îndemna el discipolii într-ale scrisului. Pentru cunoașterea cât mai largă a unei opere sau chiar a unei literaturi, transpunerea ei în alte limbi este un act necesar și nu există dubiu că tălmăcirea are virtuțile ei, însă accesul la ultimitatea artei verbale a unui scriitor, recte la stil, rămâne privilegiul rezervat celui care îl va citi „în original”.
Conceptele fundamentale ale stilisticii (cum era de așteptat, pentru profilul tematic al lucrării, de cel mai extins spațiu se bucură articolele despre STIL și STILISTICĂ), în ambele ei facturi, lingvistică și literară, cu toată inactualitatea cvasigeneral recunoscută astăzi a acestei diferențieri, sunt prezentate exhaustiv: definiție, expunere succintă a elementelor teoretice (unde este cazul) sau/și diacronia acestora, și mostre scriptice cu rol ilustrativ. Predilecția pentru regimul textului, pentru fenomenologia enunțiativă revelatoare stilistic, se poate observa în toate analizele. Demonstrația este ireproșabilă tocmai pentru că nu-și lasă nicio afirmație nesusținută judicios cu exemplul cel mai potrivit, reușind să lumineze nucleul însuși al mecanismului expresiv pe care-l vizează. Potențialitatea artistică a sintaxei, topica, morfologia lexicală, dinamica forțelor expresivității la nivelul frazei, într-un cuvânt, toate elementele care fac din literatură un fenomen de limbaj formează grila după care autoarea își alcătuiește fiecare articol al dicționarului, reușind să creeze acea punte între studiul limbii și textul literar. Conceput de una dintre cele mai competente și erudite autoare din domeniu, Dicționarul de stilistică al Mihaelei Mancaș are toate elementele esențiale pentru a cultiva în utilizatorii lui ceea ce autoarea unei Istorii a stilisticii românești numea, atât de nimerit, „o anumită știință de a vedea în text”. Prin urmare, meritul acestei lucrări de a fi un vademecum științific pentru cei care vor să observe resursele poeticității unei opere, dar și să deprindă tainele scrisului așteaptă să fie descoperit.
Mihaela Mancaș, Dicționar de stilistică, Editura Spandugino, București, 2022
