Undeva, între sinapsele calculatorului ale cărui clape bat în dimineţile solitare, ca un cântec al dragostei, se află duhul tău, eliberat de trup şi una cu rândurile pe care mi le dictezi în vis, asemeni unei îmbrăţişări din care mă desprind, înlăcrimat.
Căci nu în mormântul bătut de vânt şi de ploaie te caut, ci în acest tărâm mişcător de cuvinte, ce freamătă dincolo de imperiul raţiunii sterpe: fiinţa ta a devenit una cu acest murmur pe care mâinile noastre unite îl transcriu, în singura limbă care ne mai este îngăduită.
O treptată sublimare de voci şi de culori s-a petrecut în anii care au urmat morţii tale, ca şi cum graniţele pe care biologia oarbă le mai ridica între noi s-au topit, iar tot ceea ce a mai rămas este sunetul inimilor ce bat la unison: oglinda în care mă privesc îmi întoarce chipul în care se află, preschimbat de vise, însuşi chipul tău, în vreme ce cuvintele tale răsar în mine, chemate de jocul graţios al dorului, ca de un vânt al toamnei.
Un plural al dragostei de dincolo de moarte ne dăruieşte intimitatea de discreţie hrănită din complicitatea tandră a vieţilor noastre,de parcă timpul în care sunt aşezat acum este un domeniu instabil în care se amestecă, delicat, rămăşiţele vârstelor pe care le-am trăit, cândva, amândoi. Căci doar în acest plural al dorului mai putem atinge plenitudinea de surâs a orelor noastre şi doar graţie acestui plural al fiinţei noastre unite mai putem visa, îndepărtându-ne de un ţinut al orbirii şi al uitării.
Şi poate că de aceea tăcerile în care ne adâncim au intensitatea unei conversaţii ce nu se poate întrerupe, niciodată: o materie a memoriei creşte din marea în marginile căreia ne aflăm şi se revarsă peste noi, ca o maree celestă. Singurătatea celor care nu iubesc nu ne poate încerca, căci privirea noastră caută acel cer inaccesibil lor, luminat de aştri ce nu apun, una cu norii şi cu pământul mişcător peste care plutesc.
Am învăţat să scriem aceste pagini, împreună, la fel cum de demult, atât de demult, un elev neastâmpărat aşternea literele începuturilor sub ochii tăi severi : claviatura calculatorului este atinsă de mâinile noastre , spre a trezi din adânc trena de parfum a rochiilor ce ţi le dăruiai, ca pe un semn al hotărârii tale de a nu abandona frumuseţea calmă, refuzând bătrâneţea şi decrepitudinea arzând în carne, asemeni unei tumori a uitării.
Murmurul maşinii care este acum casă a fiinţei noastre contopite în vis ajunge până la noi ca o chemare a fericirii pierdute : şoaptele mecanice ale glasului ei convoacă glasurile celor care am fost, cândva. Închişi amândoi în acest edificiu de silabe şi de taste simţim doar dragostea de dincolo de moarte cum urcă, prin sevele de trandafiri şi valurile de mare : mâinile eterice se ating, iar calmul amiezei ce nu se poate sfârşi coboară peste noi, ca un ocean ceresc al împăcării din urmă.
