Revenirea la Cehov

Revenirea la Cehov este asemeni revenirii la un timbru al nuanţelor şi la o claritate a privirii. Revenirea la Cehov este asemeni întoarcerii la o literatură care, departe de a exalta grandoarea mesanică, lucrează cu delicatul material al sufletului ce cunoaşte mişcările speranţei şi melancoliei. Revenirea la Cehov este asemeni unei lungi plimbări care te adânceşte în toamnă: ceea ce te înconjoară este sunetul straniu al nostalgiei care se topeşte în surâsul stoic.

Pentru cei ce caută certitudini şi elanuri profetice, Cehov este întruchiparea unui firesc al banalităţii. Paginile sale nu sunt dominate de gesturi paroxistice şi de invocări ale divinităţii, în vreme ce personajele sale au, uneori, natura contradictorie a unui oximoron. Scriitor al preciziei şi al minuţiei analizei, Cehov este atât de departe de mitul rus al artistului care salvează şi îndrumă.

Şi poate că de aceea Cehov a putut simţi stihiile care aveau să ivească din adâncul Rusiei imperiale. În freamătul fanatic al intelighenţiei, în antisemitismul ce izbucnea, barbar, în indiferenţa letargică a celor ce rostesc discursuri, fără a avea puterea de a modela realitatea ce îi ţine prizonieri, în brutalitatea care se abate, implacabil, asupra victimelor, în ferocitatea inumană a idealismului, Cehov a intuit substanţa proteică a răului care trăia în inima patriei sale. Fără a fi profetic, fără a clama un simţ al anticipaţiei istorice, Cehov a proiectat o privire care a pătruns până în intimitatea unei patologii colective.

În două dintre cele mai aspre şi insuportabil de intense proze ale sale, “Mujicii” şi “ Salonul numărul 6 “, această luciditate se confruntă cu miturile ce domină un întreg imaginar rus : sfinţenia mântuitoare a ţăranului şi misiunea de îndrumător a intelighenţiei. Căci ţăranii din aceste pagini ale lui Cehov sunt suspendaţi intr-un domeniu al violenţei şi primitivismului, iar viaţa lor nu are nimic din strălucirea teoforă la care visau naţionaliştii ruşi, în reveriile lor slavofile.

Cât despre doctorul ucis de loviturile teribile ale paznicului de spital, el este imaginea, tragică,a paraliziei ce îl condamnă la impotenţă şi în cele din urmă la moarte: în Rusia “Salonului”, singura certitudine a infernului este amestecul de mizerie şi de cruzime administrativă. Ieşirea din acest cerc al represiunii este imposibilă, căci aici nu mai există speranţă.

Cel care nu s-a vrut profet, cel care a refuzat oratoria calpă, în favoarea angajamentului discret, cel care a călătorit dincolo de capătul lumii, în insula penitenciară a Sahalinului, a murit înainte ca Rusia imperială să intre în agonie : sfârşitul său pământesc l-a ferit, poate, de umilinţe şi de durere. Boala care sălăşluia în el a fost, paradoxal, izbăvitoare. Căci nici măcar protecţia lui Maxim Gorki nu l-ar fi ocrotit pe acest inamic al utopiei de energia telurică a răsturnării de după 1917.

Canonizat prin mutilare sub stalinism, exportat de URSS ca un produs ce ilustra propria sa excelenţă culturală, Cehov a fost plasat în această cămaşă de forţă menită să îi domesticească energia insurgentă. Dar, dincolo de piatra tombală aşezată de oficialitate, vocea lui Cehov s-a distins cu acea claritate a nuanţei pe care nici un exerciţiu propagandistic nu o poate amuţi. Revenirea la Cehov este revenirea la acel firesc al privirii ce redă omenescului subtilitatea de tonuri a unui amurg.

Întoarcerea la Cehov este regăsirea acestei cărări pierdute în vuietul istoriei ce s-a dorit triumfală. Simplitatea simfonică a artei sale este testamentul celui care a preferat doar să trăiască şi să scrie, alegând să nu îmbrace mantia stearpă a predicatorului laic. Stingher în Rusia barbariei, Cehov este această a doua patrie spre care ne îndreptăm,mereu.