“Nu știu de-i rece sau caldă fruntea ta
Și buzele umezite sau uscate, nu știu
Din spatele alunilor răsare o lună albă
Simt din bătăile inimii
Ascult Istanbulul.”
Orhan Veli Kanik, „Ascult Istanbulul”
Uneori este de ajuns un cuvânt sau o înșiruire de cuvinte pentru ca ideea să încolțească. Bunăoară, așa a fost atunci când, într-una din atât de rarele dar cu siguranță solitarele și tihnitele ore de lectură, m-au năpădit amintiri de demult, gânduri sau sentimente pe care le credeam ascunse undeva, într-o tainiță a inimii. Așa s-a născut ideea acestei evocări, plecate de la volumul „Ca o rană de sabie” citit până deunăzi, autorul fiind Ahmet Altan, scriitor cunoscut și cu o viață atât de încercată. Nu mi-am propus să plec de la titlu (și acesta capabil de a genera curiozitatea cititorului) și parabola sa atât de simplă dar neîndoielnic adevărată potrivit căreia „adevărata dragoste este ca o rană de sabie, căci cicatricea rămâne, chiar dacă rana se închide” ci de la o constantă, fortificată prin prisma propriilor lecturi: Iubirea fără margini a unui oraș, mai corect spus a unei lumi: Istanbul. M-am gândit într-o clipă, lecturând cartea lui Ahmet Altan, la Elif Shafak, la Orhan Pamuk, la Irfan Orga, la poeții Orhan Veli Kanik, Yahya Kemal sau Nazim Hikmet și la tema comună: Dragostea nemărginită pentru Istanbul. Iar în acest punct se cuvine amintită o observație: Subiectivismul, firesc atunci când evoci ceea ce iubești, nu trebuie să oculteze, să pună în umbră sinceritatea. Pentru că afecțiunea înseamnă și acceptarea defectelor ce au menirea, adeseori, să întregească farmecul a ceea ce este iubit sau venerat. În această cheie trebuie parcurs Istanbulul lui Elif Shafak: „Orașul inimilor frânte”, locul în care „pescărușii nu dorm niciodată”, în care asculți „miriadele de sunete pe care doar Istanbulul era în stare să le producă.” Autoarea evocă spleen-ul sufletesc ce, iată, este îndrăgostit de „frumusețea haotică a acestui oraș, de feriboturile, muzica, poveștile, tristețea, culorile și universul lui negru.” Descrierile capătă uneori, dacă mai era nevoie, nuanțe în plus ale tainelor și misterului atât de proprii Orientului sau, poate mai degrabă, porților Orientului:
„În dimineața aceea Istanbulul era învăluit într-o ceață deasă și, după cum știau prea bine istanbulioții, în zilele cețoase nici măcar orașul însuși nu putea spune care era culoarea sa.” Nu pot decât să mă regăsesc, grație și anilor petrecuți în spațiul anatolian, în cuvintele aceleiași romanciere, la ora despărțirii: „Nu era ușor să încetezi să iubești un oraș atât de sfâșietor de frumos.”
Sunt atât de multe de așternut pe hârtia de scris….toate sub înrâurirea acestui minunat cuvânt: Hüzün. (melancolie) Și poate, deși este greu de crezut, misticii sufiți au dreptate când spun că adevărata călătorie este cea lăuntrică și că acela ce va călători în interiorul său va cunoaște de fapt întreaga lume. Astfel am citit și cel mai probabil am înțeles cuvintele lui Orhan Pamuk: „Lumea este tot ceea ce văd eu pe fereastră.” Iubirea sa pentru Istanbul este însă atât de vizibilă și chiar palpabilă atunci când scrie: „Am privit orașul cu mânie, dinspre malurile de la Cibali până spre mijlocul Cornului de Aur. Cupolele acoperite cu zăpadă luceau în soarele ivit pe neașteptate.” Iarna este un personaj omniprezent în opera lui Orhan Pamuk și aici mă refer nu numai la romanul „Zăpada” ci mai cu seamă la „Istanbul”, cartea ce simbolizează legătura intrinsecă între oraș și laureatul Premiului Nobel pentru Literatură ce și aici își afirmă crezul unei vieți: „Aparțin acestui oraș.”
Iarna și Istanbulul sunt nedespărțite. („zăpada era inseparabilă de Istanbulul copilăriei mele”) De altfel Orhan Pamuk o și afirmă în mod deschis: „Am preferat întotdeauna iarna în locul verii în Istanbul.” Îngemănarea Occidentului cu Orientul, apropierea Mărilor calde și mai puțin calde, întretăierea continentelor și lumilor, toate acestea se reflectă inclusiv climatic, într-un creuzet sau melting pot ce nu pot decât să sporească farmecul citadin, la confundarea anotimpurilor: „Iubesc serile în care toamna se transformă treptat în iarnă, când copacii goliți de frunze tremură în bătaia vântului nordic..”
Irfan Orga și a sa „Povestea unei familii turcești” este una din cele mai calde, duioase și pline de naturalețe amintiri din copilărie (și tinerețe). Destinul tragic al autorului exilat și pierderea identitară a lumii sale marchează rândurile acestui volum. Evocarea mamei înseamnă și privirea nostalgică a acesteia dintr-un balcon din Izmir, către navele din larg. Autorul va ști atunci că mama sa, deși stabilită acum în alt port, se gândea la Bosfor și că „inima avea să-i rămână pentru totdeauna în orașul ei preaiubit.” Irfan Orga înseamnă Istanbul și poate și reciproca este valabilă, cel puțin atunci când sentimentul atât de profund devine una cu peisajul, starea sufletească a autorului și, de ce nu, a cititorului:
„Mă uitam în jos, la Bosfor, cu răcoarea lui strălucitoare….Priveliștea era frumoasă, îmi amintesc că vedeam de la Bosfor până la Marea Neagră….Și tot coborând spre Bosfor și spre Marea Neagră erau numai copaci înalți și case vechi de lemn care conturau foarte frumos linia orizontului….Moschei în miniatură erau răsfirate la marginea apelor iar acolo, la capătul tuturor palatelor strălucitoare, era Istanbulul. Istanbulul meu, care va avea pentru totdeauna un loc aparte în inima mea….Minaretele care înfrumusețau linia orizontului erau înalte și ascuțite, iar de pe deal, în spatele moscheilor, se vedea, ca un firicel firav, Marea Marmara.” La finalul acestei descrieri nu pot decât să repet spusele de odinioară ale poetului Nazim Hikmet: „Dacă eu nu ard/Dacă tu nu arzi/Dacă noi nu ardem/Cum se va mai schimba bezna în lumină?”
În finalul acestui articol revin la volumul „Ca o rană de sabie” al lui Ahmet Altan. Regăsesc aceeași afecțiune față de oraș, dublată de simfonia naturii și miresmelor sale, totul învăluit într-o mantie a unei autenticități de netăgăduit. Trăirile personajului Mihrișah Sultan, ce tocmai se întoarce la Istanbul după o lungă ședere pariziană, sunt edificatoare. Natura însă are, ca întotdeauna în viață, primul și ultimul cuvânt:
„Grădina aceea spațioasă cobora treptat spre Mare, sub forma unor terase năpădite de tufe de iasomie, de leandri, de caprifoi, de trandafiri, de portocali; trecerea de la o terasă la alta se făcea pe sub niște bolți închipuite din ramuri de arbuști, iar apele Bosforului se strecurau până în hangarul pentru bărci, izbindu-se de ziduri cu clipoceli molcome și se amestecau cu miresmele miilor de flori, cu mireasma de alge, de pește, de pipă, de trupuri omenești precum și cu arome subtile de anason care aproape că-i îmbătau pe cei ajunși acolo pentru prima oară…..a cuprins-o amorțeala și l-a apucat de braț, instinctiv, pe fiul ei.
-Am uitat cum arată Istanbulul, a spus ea.”
Lectura (lecturile?) merge/merg mai departe și nu pot decât să anticipez nașterea și renașterea unor stări sufletești pe care și nostalgia dar și curiozitatea față de viitorul apropiat și nu numai le generează. Și da, închei cu versurile aceluiași Nazim Hikmet, ca un prinos adus a ceea ce a fost dar și ca o promisiune pentru ziua de mâine:
„Cea mai frumoasă Mare n-a fost încă traversată/Cel mai frumos copil n-a ajuns încă la vârsta împlinirii/Cele mai frumoase zile ale noastre încă nu au sosit/Iar cele mai frumoase cuvinte pe care doream să ți le spun/N-au fost încă rostite….”
Varianta inițială a articolului a fost publicată în Revista “Argeș”, anul XXI (LV), nr.12 (474), decembrie 2021, pag.20.
