Tudor Dinu –  Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (3)

Un pandur din Gorj în fruntea Țării Românești

Alesul Eteriei pentru a‑i răscula pe valahi înregistrase între timp progrese spectaculoase. Născut într‑o familie de moșneni din Gorj, slugerul Tudor era pe atunci un bărbat de vreo 40 de ani, „de statură mai nalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă“, „obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab“, cu „ochi de culoare închisă“ și „o mică excrescență în dreptul nării stângi“. Câtă vreme fusese un simplu vătaf prin Oltenia, purta „haine lungi, boierești, ișlic, beniș, nicicum luxos, ba cam ponosite“, dar acum, că devenise „un Cromwell al țării noastre“ sau poate, mai degrabă, „un nou Masaniello“, adoptase un port pe măsura ambițiilor sale: „căciulă de gelep cu fundul de postav alb – culoare rezervată exclusiv domnului și familiei sale –, poturi, iminei cu colțuni, un ilic gezaerli, gheba scurtă și alta deasupra mai lungă, selah, pistoale în brâu și o pală turcească atârnată în bandulieră“. Originea socială modestă nu îi îngăduise să urmeze studii propriu‑zise („nu primise nici un fel de educație“ „om din popor și fără de nici o învățătură“; „era cam din topor și necultivat“), ci doar să învețe scrisul și cititul și ceva carte grecească în casa boierului Ion Glogoveanu din Craiova. Compensa însă acest neajuns printr‑o „inteligență naturală“, grație căreia prinsese din zbor acele noțiuni din domeniul administrativ, juridic sau al afacerilor care să‑i permită să facă o carieră în condițiile vitrege din epocă. Era stăpânit de o „ambiție extremă“, ce îl mâna să încerce totul pentru a‑și depăși condiția materială și socială. Începând modest, ca administrator al unor moșii și afaceri ale Glogovenilor, Tudor a reușit să strângă curând capitalul necesar pentru a desfășura operațiuni comerciale pe cont propriu cu cereale, vite și pește. Iar cu ajutorul câștigului obținut în acest fel a reușit să cumpere vătășia plasei Cloșani (decembrie 1806–1811; 1813–1815, 1820) din Mehedinți și, ulterior, a Muntelui din același județ (1820) și Câinenilor din Argeș19 (1819), extrem de lucrative în condițiile practicilor polițienești neortodoxe din epocă. Și, desigur, strălucita carieră de comandant de panduri din timpul Războiului Ruso–Turc din 1806–1812 nu i‑a adus doar gloria militară și protecția rusească, ci și venituri considerabile din jaf. A ajuns astfel ca, la sfârșitul războiului, să acumuleze o avere de invidiat, cuprinzând, printre altele, moșii, vii, terenuri, case, mori, în diverse locuri din Mehedinți și Gorj (Cerneți, Severin, Cloșani, Dălboca, Pleșuva, Poiana Hoțească, Govora). Nu s‑a mulțumit însă cu atât; în paralel cu slujba în trupele și administrația locală și cu afacerile (inclusiv arendășia și cârciumăritul), a căutat să se amestece și în politica mare a țării, scop greu de atins pentru un român cu origini umile și fără vaste proprietăți funciare. Totuși, mulțumită sprijinului rușilor, în perioada ocupației din 1806–1812 a ajuns pentru scurtă vreme mare sluger (ante 1808). Cum perseverența pare a fi fost una dintre calitățile sale de căpătâi, nu s‑a dat bătut nici după revenirea la putere a fanarioților în 1812, ci a căutat să cultive nu doar relațiile cu consulatul țarist, al cărui protejat devenise („slugerul Tudor Vladimirescu, creatură rusească“), ci și cu unii mari boieri, precum, în afara Glogovenilor, Constantin Samurcaș, pe care s‑a arătat dispus să‑i servească necondiționat („fiind […] în slujba dumisale și om al casei de aproape“).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *