Portrete citadine – Veneția la ceas aniversar

        „Frumusețea va salva lumea”

                 Feodor Dostoievski 

Despre Veneția s-a scris atât de mult încât atunci când am decis să aștern pe hârtia de scris aceste rânduri, am reflectat dacă mai este oare ceva de împărtășit cititorului. Am considerat însă de datoria mea ca tot ceea ce am perceput și simțit să încerc a transmite mai departe, având credința că stările de spirit și sentimentele sunt și rămân întotdeauna ale noastre, niciodată aceleași. Astfel, considerațiile de mai jos s-au născut în urma unui proiect profesional, ziua națională a României la Veneția. 

Bunăoară, așa cum se întâmplă deseori în viață, un loc pe care l-ai văzut sau doar l-ai întrezărit la început, l-ai simțit și parcurs ulterior de multe ori, îl percepi deodată altfel. Și poate rolul principal nu este exclusiv cel al monumentalelor „Scuola Grande”, fie acestea „Scuola Grande di San Rocco”, „Scuola Grande di San Marco” sau “Scuola Grande di San Giovanni Evangelista”. 

Să fie atunci de vină acel profund și irepetabil sentiment de împlinire sufletească adus de audierea acordurilor imnului național în impresionanta „Sala Capitolare” a celei din urmă Scuola Grande? Moment lăuntric emoționant și dublat de un sentiment decent dar autentic de împlinire în ceea ce mă privește, în mod firesc însă urmat de o imediată reflecție asupra cuvintelor lui Nietzsche: „atunci când caut un cuvânt diferit pentru muzică, nu găsesc un altul decât Veneția..”. 

Să fie de vină istoria perceptibilă la tot pasul, puntea nu neapărat a suspinelor străbătută de călător între gloriosul trecut al Serenisimei și adaug aici doar exemplul dogelui Francesco Morosini „Peloponeziacul”, eroul Veneției secolului XVII, pus în valoare la „Museo Correr” și „Palazzo Ducale” în toate meritele sale militare deși personal am tresărit recunoscând atât de familiarele siluete, drapele de luptă și peisaje ale Mediteranei orientale, în bătăliile de mai înainte (secolul XVI), de la Lepanto și Zonchio, ultimul dintre acestea două loc al înfruntării între Kemal Reis Pașa și Antonio Grimani, prezentul parcă prea impregnat de turism și viitorul dintotdeauna incert însă marcat de perenitatea acestei unice lagune ce a aniversat deunăzi 1600 de ani de neîntreruptă istorie? 

Să fie de vină poate Veneția atât de diferită de mantia sa consacrată, cea a obiectivelor turistice, adică Veneția îndrăgostiților, orașul în care, în atât de puține cuvinte, Jean Cocteau surprindea esențialul: „Leii se înalță și pescărușii merg…..” 

Cred că nu sunt multe locurile în care percepi aproape dureros trecerea inexorabilă a timpului și, din labirintul străzilor, țipătul pescărușilor, forfota ambarcațiunilor, misterul portalurilor, îți amintești versurile lui Goethe: „Între un leagăn și un sicriu plutitor și trecător/Trecem fără griji pe sub Marele Canal/De-a lungul acestei vieți…..”. Aceeași temă, a trecerii crude (uneori?) a timpului, atât de perceptibilă la Veneția, o regăsim și la Nietzsche: „Singur în noaptea cea sumbră…./Când apăru un cântec…/Gondole, lumini, muzică/ Toate acestea pluteau în beția asfințitului…./Un cântec secret de gondolier/ Tremurător, de o atât de vicleană fericire/ Oare însă cine îl ascultă?”  

Pentru că da, Veneția este un creuzet de senzații și stări sufletești în care viața, în toată complexitatea ei, ți se dezvăluie pe de-a întregul. Măștile de Carnaval, jurămintele de iubire care, cel puțin sub cupolele, portalurile și arcadele venețiene nu au cum să nu fie împlinite, succesiunea anotimpurilor ce parcă întregesc o lagună tot mai frumoasă, melancolia și nostalgia amintirilor pentru că, nu-i așa, „frumusețea pură este un atribut al amintirii….”, iar trăirile călătorului solitar devin atât de sensibilizate de versurile cântecului lui Charles Aznavour: „Cât de tristă este Veneția seara în lagună…./Pentru a încerca să uităm ceea ce nu ne-am spus unul celuilalt…”. Sentimente diverse, de la nostalgie și dor sfâșietor la suprema fericire de a fi alături la Veneția, într-o unică intimitate proprie doar acestui neasemuit oraș lagunar. 

Veneția este un creuzet de senzații și stări sufletești având menirea de a dezvălui și laturi mai puțin perceptibile ale sensibilității omului politic. Cum altfel putem interpreta cuvintele unui șef de stat (Valéry Giscard D’Estaing) aflat la Veneția în anul 1980, simțind parcă deznodământul nefericit, în ceea ce-l privește, al iminentelor alegeri prezidențiale din Franța de peste doar un an?….. „Văd Veneția, piața cea mare, mulțimea de siluete diverse ce stau la coadă la debarcader, neschimbatul palat al Dogilor…..Este ora prânzului, razele soarelui sunt verticale, nu există umbră. În față-nimic. În spate laguna este umbra noastră, această mare prăpastie caldă și misterioasă, asemănătoare anilor ce vor veni….” 

Cultura română este indisolubil legată de Veneția. De la Nicolae Iorga și a sa „aristocratică regină a Adriaticii” (proeminentului istoric i se datorează existența „Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică” din acest oraș) și Nicolae Titulescu ce a definit „sufletul capricios și tainic al Veneției”, până la Vasile Alecsandri și a sa „Veneția mult duioasă” sau Mihai Eminescu cu ale sale versuri „S-a stins viața falnicei Veneții/N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri…”. Peste toate însă, alăturând un elogiu de netăgăduit iubirii, irepetabile dacă este îmbrăcată în mantia Serenisimei, revin la cuvintele aceluiași Vasile Alecsandri. Poetul, însoțit de Elena Negri și găzduit la nr. 3927 al „Palazzo Benzon” din Veneția anului 1846, pătrunde și citește parcă în sufletul fiecărui îndrăgostit venețian, trecător sau nu prin „cel mai neverosimil dintre orașele lumii”, după cum îl numea Thomas Mann: „Fericiți cei ce se iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot adăuga la farmecul iubirii lor, precum noi, pe acela al Veneției…”  

Notă: Varianta inițială a articolului a fost publicată în Revista “Argeș”, anul XXII (LVI), nr.2 (476), februarie 2022, pag.20.