Note pentru un jurnal al despărţirii ( 146)

Am intrat, amândoi,o dată cu moartea ta, în acel anotimp cehovian pe care îl presimţeam în clipele în care, înseninaţi, contemplam simplitatea graţioasă a grădinii unde ne aflasem , în cele din urmă, adăpost: privirea îndrăgostită pătrundea în intimitatea trecutului nostru, ca şi cum umbrele celor morţi s-ar fi confundat cu adierea de vânt ce ajungea până la noi.

Şi este acest anotimp cehovian unul în care fiinţa noastră contopită cutreieră, eliberată şi nostalgică, cărările pe care, în viaţă fiind, le puteam doar bănui. Ochii larg deschişi către visare văd, uimiţi şi tandri, ceea ce ochii zilei sterpe nu pot zări, niciodată. Culorile pe care le pierdeam pierdute revin din adâncuri de dor, cu modestia amiezelor topindu-se în noaptea de toamnă, melancolică.

Şi este acest anotimp cehovian cel în care amintirile tale trec în mine, spre a se contopi cu fluxul memoriei care mă cuprinde: singurul viitor care ni se mai poate înfăţişa este acela al revenirii tainice către izvorul de unde toate au început.

Şi îmi aduc de tine , în acest anotimp cehovian, dincolo de detalii, dincolo de trup şi dincolo de voce, ca şi cum toate câte au fost se preschimbă în pânza de ploaie primăvăratecă ce ne înconjoară, uneori: plecată spre moarte din braţele mele înlăcrimate, tu te întorci, purificată şi blândă, ca o atingere fugară pe umerii celui care suferă în singurătate.

Şi înţelegem, în acest anotimp cehovian, că există un stocism îndurerat al aşteptării, un purgatoriu de clipe şi de ani,o punte de dor: prin toate acestea ne este dat să trecem,prin toate acestea ne este dat să călătorim, prin toate acestea trebuie să păşim, spre a putea contempla plaja marină ce se întinde în vecinătatea de foşnet a casei lichide unde sufletele odihnesc, doar spre a cuteza spre înalt,reîntrupate în cristale îndrăgostite.

Şi ne apropiem, în acest anotimp cehovian, de liniştea îndurerată pe care neliniştea forfotitoare a vieţii nu o poate înţelege, prinsă fiind în mişcarea de automate umane: de abia în durere şi în singurătate iubirea se dezvăluie în întreaga ei intensitate stelară, arzând ca un soare lunatec pe cerul de noapte ce se arcuieşte deasupra noastră, hipnotic.

Şi iată-ne ajunşi acolo unde ştiam că vom ajunge, în cele din urmă. Cei care rămân în urmă pot doar privi spre cei care se duc şi pot doar să aştepte visele prin a căror poartă lumile melancoliei nocturne li se înfăţişează. Cei care rămân în urmă pot doar plânge, căci din lacrimile lor se întrupează astrele consolatoare ale nostalgiei. Cei care au rămas în urmă pot doar reciti, iar din paginile asupra cărora se apleacă ochii îngemănaţi un alt sens se naşte, luminat şi delicat, ca un pastel visat de promoţii de umbre.

Am poposit, amândoi, în acest anotimp cehovian şi am abandonat, în marginile lui, recuzita înşelătoare de cuvinte calpe şi de histrionism uman. Şi ştim , cu siguranţa pe care doar moartea o aduce în vieţile noastre, că aşteptarea are, în cele din urmă, un sens. Din cerul de noapte şi din colţuri de ziduri catifelate paşii tăi grăbiţi se apropie de mine: mâinile noastre se unesc din nou, iar camaraderia clipelor complice poate reîncepe, muzicală şi plăpândă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *