Am căutat, în acest jurnal pe care îl scriu sub atingerea mâinilor tale, timbrul nostalgiei cu care să convoc, ca într-o elegie stângace, sunetele şi culorile unei lumi pierdute pe vecie: cuvintele tandre care se aştern în fereastra textului sunt asemeni unei cărări ce ne îndrumă afara din labirintul curgerii digitale, infinite şi impersonale, asemeni unui metronom ce nu cunoaşte odihnă, dincolo de timp.
Am căutat, în acest jurnal pe care îl visez în preajma viselor tale,acel timbrul dragostei cu care să chem din nou, ca din larg de mare, valurile ce păstrează amprenta paşilor noştri: împotriva uitării, împotriva consolării oarbe nu se mai află decât un baraj de lacrimi ce se hrăneşte din fericirea ce ne-a fost dată, cândva, ca un dar otrăvit al zeilor, spre a ne amăgi cu eternitatea ei înşelătoare.
Am căutat, în acest jurnal pe care îl simt în vecinătatea respiraţiei tale, glasul pe care îl presimt în rătăcirile mele nocturne: nu acel glas pământesc pe care poate că am să îl uit, ci acel glas ce adună la un loc mişcarea de trandafiri şi truda modestă de cariu din casa noastră de fum, acel glas în care se contopesc vocile vieţii tale, ca într-o mişcare a genezei, acel glas ce se hrăneşte din ţesătura de sinapse cristaline a calculatorului ce cuprinde sufletul tău călător, ca într-o urnă funerară.
Am căutat, în acest jurnal pe care îl privim cum se iveşte din materia fiinţei noastre unite, toate întrebările pe care viaţa nu ni le-a îngăduit, ca şi cum nerăbdarea dragostei de dincolo de moarte ne-ar împinge mai departe, tot mai departe, în domeniul de ecou al conversaţiei întrerupte doar de tandreţea fugară a atingerilor din vis.
Şi poate că acest jurnal, în care cei ce nu au iubit nu vor descoperi decât monotonia monocordă a elegiei, nu se poate încheia atâta vreme cât noi ne aflăm de o parte şi de alta a graniţei morţii. Căci doar atunci când voi traversa, la rândul meu, frontiera de ploaie tremurătoare vom cunoaşte, iarăşi, împăcarea ce opreşte pe buzele noastre elanul cuvintelor. Doar atunci neliniştea ce ne bântuie se va ostoi şi paşii ce ne îndeamnă spre capătul de lume se vor fi oprit: ceea ce este despărţire va deveni, din acea clipă, doar unitate de duh.
Şi iată de ce dimineţile sunt portul în care frazele se adăpostesc asemeni unor nave ce caută freamătul de larg şi iată de ce privirea mea se află, mereu, pe urmele privirii tale: în corpul de carne al realităţii jurnalul nostru taie fanta prin care acest corp spectral al fiinţei ce am fost, cândva, se strecoară, ca prin gaura de cheie a unui vis de copil.
Şi doar aşteptarea ne mai rămâne, în lunga ucenicie a doliului – timpul se întoarce spre sine însuşi, spre a se autodevora, iar şoaptele sunt singura limbă pe care inimile noastre o mai pot desluşi, prin tresărire de iris nocturn.
