Literatura marilor scriitori, așa cum se dezvăluie pasionaților de lectură, ascunde uneori, dincolo de volumele publicate de-a lungul timpului, surprinzătoare file de sertar, tăinuite ori poate uitate în freamătul anilor ce aureolează un întreg efort de creație intelectuală. Laureată, în 2021, a Premiului „Opera Omnia”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, doamna Ana Selejan întruchipează toate acele haruri – artistice și intelectuale – care pun temelia unei asemenea distincții onorante și, totodată, exigente: este critic și istoric literar, de o rară minuțiozitate și acribie în studiul textelor, unul dintre cei mai importanți cercetători ai literaturii postbelice românești și autoarea unei serii unice în cultura noastră, ce cuprinde un florilegiu de volume critice și documentare despre literatura română în anii totalitarismului. Adăugând la acest parcurs laborios și o remarcabilă carieră de profesor universitar, am putea fi tentați că afirmăm că Premiul „Opera Omnia” consfințește o operă integrală. Dar zonele creativității sunt fluide, inefabile, nesupuse timpului așa cum îl înțelegem în mod obișnuit. Ferestre de sensibilitate rămân mereu deschise, iar fire imperceptibile recuperează gânduri, simțiri, imagini, fizionomii de altădată. Trecutul irupe în prezent, îmbogățind și reconfigurând un întreg construct cultural.
Pe una dintre aceste căi inefabile a pătruns în timpul de acum, provocat cumva și de starea de izolare din perioada fatidicului COVID, un volum de poezii de tinerețe ale doamnei Ana Selejan, cu un titlu ce aduce cu sine adieri de basm: Dincoace de Valea Zânelor. Într-o Notă finală, autoarea adaugă că acestea sunt „poeme scrise între anii 1970-1983, cu o Addenda din 1980, rătăcită printre alte hârtii”. Ceea ce le conferă și astăzi, după îndelungi decenii, o prospețime desăvârșită se datorează păstrării lor intacte, fără adăugiri sau revizuiri, căci „ele configurează un personaj liric limpede și elocvent, un tablou al vârstei tinere de care uitasem complet”. Mai mult decât o întoarcere într-un trecut biografic, Valea Zânelor prefigurează o transcendere a tuturor granițelor cunoscute, o călătorie regresivă în propria interioritate, într-un illo tempore individual unde totul se compactă în suavitatea magică a tinereții veșnice. Adverbul „dincoace” semnifică tocmai această pătrundere în profunzimea lumii și a lucrurilor eterne. Odată evadat dintr-un spațiu răscolit de istorie și supus trecerii ineluctabile, eul poetic se situează definitiv în inima acestui loc, o arcadie acvatică cu nuanțe bucolice scăldate în lumină (a soarelui sau a lunii), amintind de ținutul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.
În poemul intitulat chiar Valea Zânelor, se conturează cu exuberanță și candoare acest spațiu paradiziac al văii: „Aici, în Valea Zânelor, totul îmi este posibil!/ Miracole, idealuri, visări păgâne, evanescențe,/ idile, deveniri magice, frumusețe/ săgeată albă, albastrul vistorios”. Dacă iubirea este o etapă esențială a oricărei experiențe inițiatice, cei nepregătiți se pot rătăci ușor prin labirintul vieții, ratând drumul spre centru: „Cândva, te-am dus în valea mea magică./ Te-a amuzat denumirea, dar/ nu i-ai pătruns menirea,/ în graba de-a trăi clipa,/ ai ratat veșnicia”. Substratul narativ toarnă într-un înveliș de mit și legendă povestea Zânei Măiastre și a dealului-colos, invitând la o căutare a esențele aromatice și terapeutice ascunse în adâncul pământului.
Din registrul artelor poetice, remarcăm, mai întâi, chiar poemul ce deschide volumul, Efigie, un generos tablou interior ale cărui contururi devin din ce în ce mai limpezi pe măsura descinderii în adâncul conștiinței. Privirea lucidă descoperă, rând pe rând, straturile din care se compune trupul, dar și firele cognitive și afective, devenite dintr-odată vizibile, precum impulsurile înregistrate pe un monitor al emoțiilor: „Cobor un etaj și văd,/ formându-se, de la creier la inimă,/ nenumărate fire/ viguroase, indiferente,/ învăluind-o,/ ținând-o strâns/ ca într-un clește./ […]/ Am coborât în mine cu un lift păgân!…/ N-aveam ce să semăn,/ N-aveam cui să vând./ Nepăsătoare vremea ne-ngenunchie sub ea,/ nemiloasă efigie, lipsa de-a vrea”. Un alt poem, Dorință, divulgă nevoia de retragere în liniștea deplină a începuturilor, dorința ardentă de refugiu din tumultul lumii: „O pauză în lume, fără mine,/ o vreme pentru mine, doar cu mine,/ nespuselor cuvinte, rostire să le dau,/ cohortelor de gânduri, eliberări de șa”.
O bogată simbolistică a apei se desfășoară într-o suită de texte poetice, reliefând ubicuitatea elementului acvatic ce domină imaginarul poetic de o expresivitate covârșitoare. În Copil fiind, se înfiripă conturul râului din spatele grădinii, străjuit de o salcie pletoasă, asemenea unui topos esențial, în jurul căruia se vor circumscrie treptat, în celelalte poeme, diferitele forme ale lumii. Eul poetic învață să pășească pe ape, deși recunoaște că este doar o strategie care-i hrănește iluzia că le poate lua în stăpânire. Semnificative devin însă transferul regnurilor, metamorfoza corporală, sugestia apariției sirenei: „Simțeam îndată cohorte de pești/ fulguindu-mi picioarele/ care, ciudat,/ parcă se lipeau, mi se-nsolzeau/ mi se unduiau, mi se-nstrăinau,/ parcă mă-mpietreau…” Nu întâmplător, se aud ecouri dintr-un descântec magic, cu asonanțe unduioase precum apele ademenitoare ale râurilor. Privilegiu reia motivul cărării ascunse care duce către râu, dar cu interludii nocturne la fel de luminoase ca ziua, datorită razelor lunii. Apele vii și misterioase străpung învelișul subconștientului, se revarsă în vise și își cheamă sufletul-pereche. Tânăra se visează lostriță, contopindu-se cu valurile lor eterne într-o spirală cu efecte sinestezice: „Apoi se înălța, ușor, din mijloc,/ bulboana întreagă se-nvârtejea, înaltă!/ Cascade țâșnitoare, sus, tot mai sus,/ în irizări năucitoare”. În schimb, Sunetul pașilor aduce cu sine, tot într-o noapte, o notă lugubră: ospățul peștilor care se hrăneau dintr-un înecat. Inima pe care aceștia i-o oferă în dar „se zbate…/ așa…/ cum ai lovi, în glumă, o creastă de val”. Motivul săgeții albe și cel al lostriței revin, contrapunctic, într-un poem construit rotund, simetric, pe tiparul unei „povestiri” cu cadru (Săgeată albă). Este un impresionant imn acvatic, cu rezonanțe ihtiologice, în care sufletul se eliberează de toate condiționările materiei și ale timpului, pornind într-o temerară călătorie spre origini, spre starea sa primordială: „săgeată albă, spintecam apa/ zorind, înapoi,/ spre izvoare”. Apa nu înseamnă doar vis și reverie, ci și mediu protector, esență a libertății interioare spre care sufletul vibrează cu nesaț, depășindu-și limitele prea-omenești: „Aici, în apă, sunt în elementul meu./ Ușoară, liberă, nu mă grăbesc,/ Pășesc peste ape,/ Dincolo de frică/ Și de singurătate” (Siguranță).
Experiențele copilăriei îi revelează primele căi de intrare în armonie. Mărturisire este un poem clasic, cu un decupaj riguros, evocând, printr-un sunet secund, „obșteasca armonie” din etapa parnasiană a lui Ion Barbu: „E-atâta ordine în jur,/ încât aud cum firele de praf/ se plâng de singurătate”. Armonia, ca stare cucerită printr-un îndelung exercițiu al evadării din lume, înseamnă ordine, liniște, pustietate. Însă totul se învață în copilărie: „îmi plăcea să ajung/ în vârful cireșului încărcat/ de roade negre, zemoase,/ să mă instalez comod/ între crengi tinere, nenoduroase/ și să privesc, într-o albastră legănare, în sus”. Vârsta inocenței apare scăldată într-o cromatică cu reflexii albăstrii, simbol al purității, dar și al dilatării clipei spre infinit, precum în poemul Devenire: „Revăd, din când în când, albastra-mi inocență/ Ce mă-nsoțea, demult, în fiecare gest/ Cu care reprimam, din maximă decență,/ Dorință, azur, fior, venin, plânset”. Albastrul însă se devitalizează, „se-mpărțea, decolorându-se/ din ce în ce…”, pe măsură ce timpul biruie, acumulându-și anii.
La vârsta adolescenței, drumul către sine se contopește cu o șăgalnică melopee, redată printr-o insolită formă verbală, Melopeez, conferind versurilor o muzicalitate cu totul aparte. Luciul oglinzii reflectă portretul lăuntric, sumă a tuturor experiențelor trăite până în acea clipă, cu „bătălii principiale”, izbânzi și speranțe înnoite: „Melopeez, melopeez/ în umbra unor false exigențe./ Din când în când, în baia de-adevăr/ îmi lepăd chipul și-nfășor, strâns,/ vălul văluritelor primejdii”. Apar adesea și îngrijorări, momente de adâncă frământare sufletească, precum în poemul Reprimări, al cărui titlu exprimă starea ce învăluie deopotrivă sufletul, casa, lumea înconjurătoare. Retractilă, istovită de „dogoarea lacrimilor”, inima tinerei se zăvorăște, punând sub pecetea tăcerii sursele răului și ale nefericirii: „Dar nu voi ieși; voi zăvorî totul,/ voi închide zbucium și rău…” Pierderea speranței, suferințele și frământările interioare își găsesc aleanul în pasteluri interioare minate de o tăcere deplină, dublată în plan exterior de vântul ce „chinuie crengile”: „Umbre zălude împresoară cărările/ Cohorta tăcerilor acoperă zările/ Cât de departe-s rostirile,/ Cât de aproape sunt zorile!” (Tăceri). Alteori, sub aparența pastelului se desfășoară ample cavalcade din timpuri străvechi, fantomatice tablouri ecvestre cu contururi estompate în evanescența oniricului, lăsând în urmă „Rănile de dor, rană de stea/ Pe frunte de stea/ Steaua mea…” (Vânătoare). Imaginea stelei are consistența unui laitmotiv, reapărând în stările febrile, halucinatorii, de zbucium fizic sub asediul bolii. Peregrinând prin „pădurea înstelată”, loc al misterelor, tânăra își dezvăluie originile stelare: „Am nimerit aici dintr-o stea albastră” […] V-am mai spus, era o stea căzătoare/ Departe și dincolo de tot ce ne doare” (Boală).
Erotica tinereții se înfiripă mai degrabă sinuos, ca într-un joc de refuzuri ferme și acceptări reprimate. Rosturile sale adânci sunt cercetate cu o privire limpede, lucidă, dilematică, precum în Argument, unde porțile iubirii rămân ferecate, căci firele nu mai pot fi înnodate. În poemul dialogic De ce, o splendidă eufonie a opozițiilor ne provoacă să reflectăm asupra contrariilor ce refuză intrarea în armonie: „– Tu vrei doar dragoste,/ eu vreau iubire,/ tu vrei doar atingeri/ eu doresc și oprire./ Poate chiar o oprire mai lungă./ Să te pot întreba de ce trăiești/ Să mă poți întreba de ce sunt tristă/ Să-ți mai spun și de ce,/ deasupra mea, sunt totdeauna nori/ Și-n jurul meu/ tot timpul plouă”. În Idilă este explorată o altă formulă lirică, cea a monologului adresat unei enigmatice instanțe. Și de data aceasta, tânăra dovedește maturitate în fața alegerilor esențiale. În pofida oricăror ademeniri pe cărările iubirii – care se vor dovedi înșelătoare, căci „fața ți-e ascunsă” –, ea nu se poate desprinde încă de farmecul copilăriei și preferă o altă „idilă”, o țintă „albă” pe drumul primăvăratic presărat cu flori de mai. Poemul În vacanță declanșează o discretă simfonie a simțurilor: intimitatea camerei adolescentine, cu toate obiectele familiare din jur, emanând delicatețe și feminitate, căldura sobei, moliciunea patului, mirosul de curat îi oferă sentimentul ocrotirii. În această atmosferă calmă, patriarhală, înțelege mai bine imensa distanță care îi desparte: „Tu știi să dansezi?/ Nu mi te imaginez./ Ești prea sobru, prea distant/ Și egoist, interesat”.
Dacă apele și visele sunt, în copilărie și adolescență, mirabile cărări spre paradis, mai târziu, desprinderea de terestru și de materialitatea amenințătoare va provoca metamorfoza sub semnul aerului (Azi-noapte). Îngrijorările materne, gândurile purtate spre micuța Bianca, presimțirea atmosferei diafane a nopții de Bobotează, când visele au tâlc, readuc în memoria eului poetic frânturi de amintiri și de premoniții legate de figura Cocăi-țiganca. Dematerializarea devine inevitabilă: „Silfidă sunt și nu-mi mai simt/ Făptura pământească”. Tot fetiței i se adresează Mama și în poezia N-am curaj, într-o răvășitoare confesiune: „Apoi, aș îngenunchea în fața fetiței mele/ și ei, doar ei, i-aș cere dezlegare/ pentru plecare”.
Odată cu trecerea timpului, discursul se rafinează, iar vocea poetică este acum cea a unei păstrătoare a tainelor, precum în Optimism, unde o misterioasă comoară, de o frumusețe desăvârșită, se află îngropată într-un loc protejat. Există și o poezie a cotidianului, a muncilor casnice, redundante prin ritmul lor monoton și rutinant. Limbajul artistic sporește în expresivitate prin repetiții și enumerații în spirală, într-un halucinant ritm al acumulării esențelor pure: „Vreau o clipă pură, singură, detașată,/ cu aromă și culoare, cu gust/ și sunet și forme netrecute/ prin vreo tocătoare./ Să le adun, apoi, una câte una,/ una lângă alta și, din când în când,/ și tot mai rar, una este luna” (Munci și zile). Eul profund își ocupă cu stăruință locul în centrul tuturor preocupărilor și al clipelor de meditație. Este un univers în sine, când închis, când transparent, în imensitatea căruia se aglutinează „presimțirile/ sumbre, funeste, funebre, rele” cu „prevestiri faimoase” (Ele). O posibilă dedublare lirică aduce în prim-plan un personaj universal, un alter ego al autoarei, invocat într-o tonalitate resemnat-melancolică: „Ai vrea să te oprești în loc, lady Anne,/ Dar nu-ți mai aparții demult, lady Anne…”
Călătoria spirituală a primelor vârste se prelungește într-un periplu al anotimpurilor, cu sugestii florale și note vizual-olfactive. Dintr-o suavă Întâlnire, se păstrează în amintire imaginea metaforică a ninsorii „cu petale de crin” și a pământului acoperit de albul petalelor atotstăpânitoare. Peisajele autumnale mixează culorile, dând la iveală rămășițe de flori și frunze ce-și proclamă un ultim fior de vitalitate. Ploile „perseverente îndoaie unda/ vrăjită”, urmându-și destinul acvatic într-o lume ce preia, de acum, contururi terestre: „impuls de toamnă prăbușit/ la rădăcina platanului decojit –/ alb delfin terestru –/ și el depășit/ de vreme” (Impuls de toamnă).
Dincoace de Valea Zânelor este mărturia unei duble revelații: a unui timp încapsulat în puritatea sa aurorală, dar și a unui timbru poetic de o rară profunzime ideatică, cu o tonalitate aparte în peisajul liricii feminine contemporane. Poemele doamnei Ana Selejan, prin miraculoasa întâmplare a regăsirii lor, ne dezvăluie că eterna reîntoarcere în paradisul tinereții devine oricând posibilă pe calea regală a artei și a fiorului poetic din care s-a ivit cândva.
Ana Selejan, Dincoace de Valea Zânelor, Editura Limes, Florești – Cluj, 2021, 114 p.
