Note pentru un jurnal al despărţirii ( 139)

Şi totuşi, acest jurnal nu este unul al pierderii şi al durerii, căci în miezul său bate o inimă unită ce refuză să accepte curgerea spre moarte şi uitare a unui destin tentat de absurd.

Şi totuşi, acesta nu este un jurnal al pierderii şi al durerii, căci în adâncul său se află substanţa unei memorii ce se zbate ca în pragul unei geneze, aruncând din genunea de vise fragmentele în care se regăsesc culorile pierdute, saturate de miresme, proiectate pe cerul pe care numai ochii treziţi în moarte îl mai pot contempla.

Şi totuşi, acesta nu este un jurnal al pierderii şi al durerii, căci am ales, acolo unde alţii îmbrăţişează ordinea cuminte a amneziei, să mergem pe cursul de fluviu al timpului, în căutarea chipurilor noastre, alcătuite din şoapte şi din atingeri, din ezitări şi din tandre nostalgii.

Şi totuşi, acesta nu este un jurnal al pierderii şi al durerii, căci am regăsit, împreună, mereu împreună, cărarea delicată şi graţioasă a unui desen de copil, cărarea ce duce spre domeniul unde suferinţa nu poate ajunge, alungată de acel zâmbet al tău ce a devenit colţ de nor şi suflare de vânt.

Pentru că acest jurnal este unul al căutării frenetice şi al dragostei, un jurnal al introspecţiei şi al nuanţei, un jurnal al nopţii şi un jurnal al dimineţilor, un jurnal al pauzelor şi al a cuvintelor, un jurnal al disperării şi un jurnal al speranţei, un jurnal ce creşte din solul vieţilor noastre cu intensitatea de aripă a unui pescăruş, un jurnal ce nu se poate opri, de vreme ce în el, doar în el, se mai află ceva din fericirea pe care ne-a fost dat, cândva, să o atingem, trecător.

Pentru că acest jurnal redă, în cele din urmă, eliberat de grijă şi de jale, glasul tău, în întreaga sa unduire peste vreme şi anotimpuri: o singură voce, în care se simte modulaţia visătoare a adolescentei ce urcă spre tihna liceului ei provincial, dar şi neliniştea celei ce contemplă un timp al asprei încercări, în pântecul republicii populare, o singură voce în care se adună tot ceea ce ar fi putut fi , dar nu a fost să fie, o singură voce în care se revarsă înşiruirea notelor muzicii de operă, dar şi catifelata ridicare de cortină , o singură voce în care se desluşeşte graţia severă a profesoarei şi complicitatea surâzătoare a mamei aplecate peste caietul de şcoală al fiului ei.

Pentru că acest jurnal te înfăţişează în rama pe care aşteptarea, truda şi dragostea au alcătuit-o, spre a încadra portretul celei care visa în largile săli de teatru şi oficia, înseninată, în clasele ei de liceu, portretul celei care, împotriva unui timp agrest, a ţesut din hainele ei parfumate cerul ce nu cunoştea ordinea ternă a vieţii sale de provizorat etern, portretul celei care se reîntrupează în visele mele, spre a bate la porţile zilei cu degetele de fum ale iubirii ce nu poate muri.

Pentru că acest jurnal este cea din urmă casă la care mai putem spera, astfel cum suntem reuniţi, de o parte şi de alta a unei zile de octombrie funerar. Din reţeaua glacială a calculatorului se naşte elegia în care ne zidim, ca într-o dedicaţie pe o pagină de carte. Aşteptarea este îmblânzită de dor şi ochii noştri învaţă să recunoască conturul anilor de demult : dimineţile solitare se umplu de profunzimea atingerii tale materne.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *