Note pentru un jurnal al despărţirii ( 138)

Cei ce iubesc alunecă în timp cu lentoarea nostalgică a siluetelor ce cutreieră, în toamnă, ţărmul unei mări: peisajul tulburat al valurilor îi adăposteşte, dăruindu-le seninătatea cu care pot întâmpina dimineţile vieţii lor, fără ca lucirea de lamă arzândă a singurătăţii să îi poată atinge.

Cei cei iubesc se abandonează tăcerii de parcă în acest domeniu de complicitate îndrăgostită ar intra toate cuvintele ce stau pe buzele lor, nerostite şi tandre, ca o ofrandă de murmur şi de atingere discretă.

Cei ce iubesc închipuie, pe acest cer care se înalţă deasupra lor, un desen naiv al frumuseţii ce le vine din vise, alcătuind din nori rama în care se aşează, cuminte, fiinţa lor unită şi înlăcrimată.

Cei ce iubesc suspendă, cu fiecare zâmbet care se iveşte pe chipurile lor, vecinătatea morţii: trecerea, durerea şi regretul nu se mai pot apropia de grădinile saturate de trandafiri în care dormitează, în reverie de amiază, câini şi pisici, ca un semn al continuităţii domestice.

Cei ce iubesc nu se pot pregăti cu adevărat pentru moartea despre care aleg să tacă, împreună, evitând să contemple fortificaţiile de absurd cu care solitudinea ce urmează îi va înconjura, nemiloasă şi implacabilă, ca un deget ce-şi scrie propoziţiile pe cerul de plumb al iernii eterne.

Şi tot ceea ce le mai rămâne celor ce au iubit, o dată cu ivirea morţii, este să accepte truda aşteptării în vieţile ce le sunt date: prezentul se topeşte în pasta rememorării, iar paşii lor capătă densitatea spectrală a unei mişcări de dincolo de prag.

Şi tot ceea li se mai înfăţişează celor ce au iubit, o dată cu despărţirea, este pânza mişcătoare de ploaie a timpului ce se întoarce asupra lui însuşi, asemeni fluviului ce, lăsând în urmă marea, revine spre începutul de izvoare, atras irepresibil de locul de unde toate au început.

Şi poate că acest jurnal pe a cărui copertă este înscris doar numele tău este un asemenea domeniu de căutare şi de şoapte, un asemenea teritoriu de nuanţe şi de fremătare a inimii, capătul spre care ne-au purtat, fără ca să o ştim, paşii vieţilor noastre trecute.

Lucru în timp, asupra timpului, afară de timpul ce curge, mecanic, în vecinătatea mea biologică : materia amintirii se dilată ca un ochi mecanic în visele noastre, lăsând să intre în camerele fugare ale nopţii ecourile glasurilor noastre, contopite în cadenţa lor marină.

Acesta este timpul care ne mai este dat şi cu el suntem una. Şi nimic altceva nu ne mai poate atinge şi ispiti, astfel cum înaintăm în vremea ce ne aduce fragmentele de minute stelare din trecutul ce arde în noi, ca o materie vulcanică, tulburată şi neliniştită. Dragostea ce nu moare pulsează în acest cosmos de sinapse mecanice şi de cristale al ecranului de calculator : tot mai departe de prezent, ne lăsăm în voia curgerii apei , până la uitarea de sine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *