Traducere din limba spaniolă de Ilinca Ilian
Colecția „Anansi. Wolrd Fiction”, Editura Pandora M
„Opera lui Puig este cea mai originală creație a sfârșitului de secol XX.” ( Mario Vargas Llosa)
Plasând acțiunea în acel Buenos Aires, Manuel Puig transformă o închisoare politică într-un spațiu în care prietenia și amintirile unor pasiuni din trecut îi salvează pe cei doi protagonisti de la tentația dezumanizării în slujba propriei supraviețuiri.
Luis Molina și Valentín Arregui, doi bărbați care nu au nimic în comun sunt aduși de soartă în aceeași celulă dintr-o închisoare argentiniană și, nevoiți să îndure împreună greutățile vieții carcerale, ajung să se împrietească. Molina este un cinefil homosexual ajuns la jumătatea vieții, iar plăcerea lui cea mai mare este să povestească filme. Valentín, tânăr și impetuos, împărtășește cu înflăcărare ideile revoluției marxiste și îl respinge de la bun început pe Molina, căci i se pare efeminat și lipsit de convingeri politice. Dar, povestindu-și fărâme din propria viață, îngrijindu-se unul pe altul, căci otrava nopților petrecute dincolo de gratii nu este numai sufletească, trăind în umbra trădării și a nesiguranței, între cei doi protagoniști se leagă o prietenie care transgresează limitele fizice.
Sărutul femeii-păianjen, un roman despre apărarea solidarității, despre tămăduirea prin forța poveștilor ce amână groaza și păstrează umanitatea și, mai ales, despre acea rezistență a propriilor convingeri în situații extreme.
Romanul a fost ecranizat cu succes în 1985, în regia lui Héctor Babenco, filmul aducându-i un Oscar actorului William Hurt, iar peliculei, mai multe nominalizări, inclusiv pentru regie. În 1992, musicalul cu același nume a fost montat pe Broadway, piesa fiind recompensată cu Premiul Tony.
Născut în 1932, în General Villegas, un orășel de provincie argentinian, Manuel Puig a încercat să lase în urmă ariditatea originilor sale apelând la fanteziile Hollywoodului, pe care le urmărea aproape zilnic la un cinematograf local împreună cu mama sa. Și-a făcut studiile la Buenos Aires, unde a câștigat o bursă care-l va ajuta să studieze cinematografia la Roma, la Centro Sperimentale di Cinematografia. În 1963 se stabilește la New York, unde trăiește scriind scenarii. Primul lui roman, La traición de Rita Hayworth (Trădarea Ritei Hayworth, 1968), l-a propulsat în rândul celor mai buni scriitori latinoamericani. Cel mai bine primit roman al lui este El beso de la mujer araña (Sărutul femeii-păianjen), ecranizat cu succes (filmul a câștigat și un Oscar) și adaptat pentru Broadway, piesa fiind recompensată cu Premiul Tony. A mai scris, printre altele, romanele Boquitas pintadas și The Buenos Aires Affair.
Pasiunea timpurie a lui Puig pentru filme este evidentă atât în stilul său narativ, care se bazează foarte mult pe dialog, cât și în viețile personajelor sale, în care lumea plină de farmec și idealizată a filmelor servește drept contrapunct la propriile dezamăgiri.
FRAGMENT
— Suntem la Paris, nemţii au ocupat capitala de câteva luni. Trupele naziste trec mândre pe sub Arcul de Triumf. Peste tot, prin Tuilleries și alte locuri din astea, steagurile cu svastica flutură în vânt. Defilează soldaţii, toţi blonzi, frumoși, iar franţuzoaicele îi aplaudă când trec prin faţa lor. O trupă mică, de doar câţiva soldaţi, înaintează pe o străduţă din acelea specifice locului și intră într-o măcelărie, iar măcelarul e un moș cu nasul coroiat, are capul ca un ţugui și chiar în creștetul lui ascuţit, o tichie.
— Ca un rabin.
— Şi faţă de ticălos. Şi îi îngheaţă sângele în vine când vede că soldaţii intră și încep o percheziţie generală.
— Ce percheziţionează?
— Totul, și îi găsesc o pivniţă secretă, plină de mărfuri dosite, care cu siguranţă provin de pe piaţa neagră. Şi se adună o droaie de gură-cască în faţa prăvăliei, mai ales casnice și francezi cu berete pe cap, cu feţe de muncitori, care comentează arestarea nerușinatului ăluia și spun că de-acum în Europa nu va mai fi foamete, fiindcă nemţii o să-i lichideze pe exploatatori. Şi când ies soldaţii naziști, o bătrânică îl îmbrăţișează pe băiatul care-i în fruntea lor, un locotenent tinerel, cu faţă de om bun, și îi zice mulţumesc, fiule, sau ceva de genul. Cum stau ei așa, apare pe străduţa asta un camion care dă să se apropie, dar când vede soldaţii sau poate mulţimea adunată, un tip care șade pe scaunul din dreapta îi zice șoferului să oprească. Şoferul are o faţă de ucigaș în serie, e ușor sașiu, cu o faţă de nu știi dacă-i retardat sau criminal. Şi celălalt, care se vede că e șeful, se uită în spate și aranjează mai bine o prelată care acoperea marfa pe care o transportă, și anume mâncare luată cu japca. Şi dau camioneta în marșarier, scapă de acolo și după aia tipul care dă ordinele, șeful, se dă jos și intră într-un bar tipic parizian. E șchiop, are un pantof cu platformă înaltă, care are ca ornament o ţintă foarte ciudată, de argint. Vorbește la telefon ca să anunţe că speculantul a fost prins și, când dă să închidă, salută cu „trăiască Maquis“, fiindcă sunt maquisarzi.
— Tu unde l-ai văzut?
— Aici, în Buenos Aires, la un cinematograf din cartierul Belgrano.
— Şi rulau filme naziste pe vremuri?
— Da, eu eram mic, dar în timpul războiului se primeau filme de propagandă. Însă eu l-am văzut după aceea, fiindcă genul ăsta de filme se proiectau și după.
— La ce cinematograf?
— La unul micuţ din zona cu cei mai mulţi nemţi din Belgrano, zona unde sunt numai case mari cu grădină, nu în partea care dă spre râu, ci cealaltă, spre Villa Urquiza, știi acum? Acum câţiva ani l-au demolat. Eu stăteam destul de aproape, dar în partea mai proletară.
— Povestește mai departe filmul.
— Așa, dintr-odată apare un teatru absolut superb din Paris, un teatru de lux, totul tapiţat cu catifea închisă la culoare, cu lojile și scările din tije cromate și balustradele și ele cromate. E un music-hall și urmează un număr doar cu coriste, toate cu niște corpuri de vis, și n-o să uit niciodată pentru că o jumătate din corp o au vopsită în negru și, când dansează luându-se de mijloc, din unghiul în care sunt filmate par negrese, cu o fustiţă din banane și atât, iar când se bate din talgere își arată cealaltă jumătate, și toate sunt blonde, și în loc de banane au niște șiraguri de strasuri și atât, un fel de arabescuri de ștras.
— Ce-s ștrasurile?
— Nu cred că nu știi.
— Chiar nu știu.
— Acum sunt din nou la modă, sunt ca niște briliante, doar că fără nicio valoare, bucăţele de sticlă care strălucesc și cu care se fac șiraguri și tot felul de gablonţuri.
— Nu pierde vremea, povestește-mi filmul.
— Şi când se termină numărul ăsta, scena rămâne toată în întuneric până ce undeva deasupra începe să se ridice un soi de ceaţă și se profilează silueta unei femei ca o zeiţă, înaltă, perfectă, dar estompată, care apoi se conturează tot mai clar, pentru că pe măsură ce se apropie dă la o parte niște pânzișuri de tul care atârnă și, normal, se vede din ce în ce mai bine cum apare înveșmântată într-un costum de lamé argintiu care îi încadrează ca o teacă figura. Femeia cea mai superbă pe care ţi-o poţi imagina. Şi cântă mai întâi un cântec în franceză și după aceea în germană. Şi ea e în partea de sus a scenei și dintr-odată la picioarele ei se aprinde ca un fulger o linie dreaptă de lumină, pe care ea o ia în jos și la fiecare pas, paf, încă o linie de lumină, și până la urmă scena rămâne întretăiată de toate aceste linii, fiindcă în realitate fiecare linie e muchia unei trepte, și s-a format fără să-ţi dai seama o scară făcută toată din lumină. Şi într-o lojă e un ofiţer german tânăr, nu la fel de tânăr ca locotenentul de la început, dar și el foarte chipeș.
— Blond.
— Da, și ea e brunetă, cu pielea albă ca neaua, dar cu părul închis la culoare.
— Cum are corpul? E slabă sau cu forme?
— Nu, e înaltă, dar cu forme, însă sânii nu-s mari, pentru că pe vremea aia era la modă silueta mai lină. Salută publicul și privirea i se încrucișează cu a ofiţerului german. Iar când se duce la cabină găsește un buchet frumos de flori, fără nicio carte de vizită. Atunci bate la ușa ei una dintre coristele blonde, franţuzoaică sadea. A, ce nu ţi-am zis e că în cântecul ei fusese ceva foarte ciudat, mi-e frică de fiecare dată când îmi amintesc de piesa asta, fiindcă atunci când o cântă ea parcă se uită în gol, și nu cu o privire plină de fericire, nici vorbă, nu, e speriată și în același timp nu face nimic ca să se apere, e ca și cum s-ar preda în faţa a ceea ce se va petrece.
— Şi ce cântă?
— N-am nici cea mai mică idee, e un cântec de dra- goste, sigur. Dar pe mine m-a mișcat. Așa, și în cabină vine una dintre coristele blonde și, cu inima bubuindu-i în piept de emoţie, îi povestește ce i s-a întâmplat, pentru că vrea ca ea, artista pe care o admiră cel mai mult, să fie prima care află marea veste. Că o să aibă un copil. Şi firește, cântăreaţa, pe care o cheamă Leni, n-o să uit nici- odată, se alarmează, pentru că știe că fata nu-i măritată. Dar cealaltă îi spune că nu trebuie să-și facă griji, fiindcă tatăl copilului este un ofiţer neamţ, un tânăr care o iubește mult și o să facă totul ca să se căsătorească. Şi atunci faţa coristei se întunecă pentru o fracţiune de secundă și îi zice lui Leni că-i e frică de altceva. Leni o întreabă dacă se gândește că tânărul o s-o lase, iar fata îi zice că nu, că-i e frică de altceva. Leni o întreabă de ce, dar fata îi spune că de nimic, prostii, și pleacă. Atunci Leni rămâne singură și cade pe gânduri, oare ea ar putea să iubească un bărbat care i-a cotropit patria?
