„La circ”

este un titlu care nu-mi aparține (vezi în Orizont recentul articol incitant al Danei Chetrinescu de la care l-am „împrumutat”)) dar care, dincolo de sugestiile scăpărătoare, personal mă întoarce „la circ” în timpul roman. Putem observa ce fabuloasă dezvoltare generează forma de acuzativ a unui substantiv: circum este acuzativul lui circus. Dar până la circ să vedem ce face adverbul rezultat; prefixează o serie de verbe, dând înțelesuri… variabile. 

Circumagere, a fi dus încoace și încolo, rumoribus  vulgi circumagere, a se lăsa dus de glasurile mulțimii,  circumauferre, a suprima cu totul, circumducere, a trage pe sfoară, circumire, a merge de la unul la altul, rugând, inspectând,   circumrodere, a ronțăi marginea, dar mai cu seamă dente circumroderi, a fi zgâriat de dintele calomniatorului (răutăcios desigur), circumvenire, a înconjura cu gând dușmănos,  a abuza, a înșela. Și am putea  continua cu alte câteva poate chiar zeci de verbe.

Lesne de observat fie și din aceste câteva exemple că adverbul rezultat din substantiv dă o nuanță cel puțin suspectă verbelor prefixate. Ideea de bază este aceea de a da târcoale, ceea ce numai onestitate nu sugerează. Pentru a înțelege mecanismul circului subliniez că îl avem pe circuitus, cale ocolită, mijloace lăturalnice, deci atenție la circuite, pe circulus, cerc de joacă, cerc de butoi dar și cerc de persoane, reuniune la care e de asemenea bine să fim atenți mai ales că, zice Tacitus „vorba la reuniuni e mai liberă”.

Din păcate, DEX prezintă elegant  doar sensurile concrete ale lui circ (spectacol cu gimnastică, acrobație, animale dresate (asta e de domeniul trecutului – vezi  drepturile animalelor), incintă rotundă, depresiune formată de ghețar) din fr. cirque. Dar latinescul circus îl avem moștenit în românescul cerc, cu înțelesurile cunoscute, concrete sau nu, precum figură geometrică, cerc de busolă, grup de oameni cointeresați; tocmai factorul uman, social e cel care generează înțelesurile figurate. După cum cercul poate fi și vicios, tot astfel și circul poate fi atitudinal, manifest mai ales în sfera politicului ca expresie a unei anumite socializări. 

Plăcut sau nu, ne întoarcem tot la ovalul circului roman, în fapt longitudinal servind și curselor de care.  Înțelesul circului politic asimilat cercului vicios, adică legătura dintre neologism și moștenire, îl aflăm dând târcoale mărețului Circus Maximus din Roma;  la  zidul său exterior se aflau o sumedenie de dughene și prăvălioare dubioase pe lângă care roiau circulatores, șarlatani, circulatrices, pehlivance, prostituate și pungași, în timp ce în interior, la locurile  de onoare ședeau sponsorii spectacolului care, în campanie electorală se făceau văzuți și aplaudați. Iată de ce scrie Horatius sintetic: Circus fallax, circul înșelător.  

Dar cert, cei care mergeau „la circ” erau mult mai numeroși decât cei care îl lecturau pe Flaccus; o (dis)proporție clasică, deci care se menține. Se poate afirma că lumea e în continuare și clasică fie și doar  printr-o perpetua voluntas circi, adică perpetuă voință de circ.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *