După cinci ani petrecuți în fruntea Imperiului Bizantin, pierderea puterii și exilarea Irinei au pus capăt domniei primei femei împărat. Avea probabil în jur de 50 de ani. Istoricii moderni se grăbesc să sublinieze că a fost un experiment nefericit, sortit eșecului. Dar Irina nu poate fi judecată doar după ultimii săi cinci ani de domnie solitară, pentru că influența ei formatoare asupra guvernării Bizanțului, începând din 780, nu poate fi trecută cu vederea. Ea a fost, vreme de peste douăzeci de ani, figura dominantă la curtea imperială a Constantinopolului. Grație inițiativei ei, s-a plănuit cu succes sinodul din 787 și repunerea în drepturi a icoanelor. Spre sfârșitul secolului, când a început negocierile cu Carol, a fost implicată într-o serie de evenimente pe care nu le-a mai stăpânit. Planul care ar fi putut să aibă drept rezultat o căsătorie de conveniență și o alianță politică utilă a fost blocat de dorința papei Leon al III-lea de a-și asuma un rol mai notabil în politicile occidentale medievale. Prin urmare, episcopul Romei a fost singurul care a dobândit puteri sporite din evenimentele anului 800. Leon al III-lea a preluat rolul principal în actul dramatic al încoronării – iar motivele sale erau radical diferite de ale Irinei, deoarece el vedea în încoronarea lui Carol o demonstrație limpede a puterilor sacre ale Bisericii de a acorda titlul imperial unui candidat vrednic, potrivit unei Donații a lui Constantin plastografiate. Un asemenea fapt nu putea fi anticipat la Constantinopol, dar consecințele lui aveau să fie colosale asupra Imperiului din Răsărit.
Urmările au fost la fel de semnificative și pentru franci. Mai târziu, Carol avea să insiste ca să-l încoroneze ca împărat pe fiul său Ludovic, fără o intervenție papală. Astfel, și-a desemnat succesorul și, la momentul cuvenit, Ludovic a moștenit autoritatea tatălui său. Însă ideea că un suveran occidental nu putea fi cu adevărat împărat fără o încoronare papală și aclamațiile din vechea Romă a provenit din ceremonialul conceput de Leon al III-lea în 800. De atunci, pretendenții la titlul imperial, mai ales cei slabi, plecau în pelerinaj la Roma, în încercarea de a dobândi mai mare apreciere și autoritate, în virtutea ritualului papal de încoronare. Mulți dintre pretendenții mai puternici s-ar fi putut dispensa de ritualul săvârșit de episcopii romani, însă până și stăpânitorii germani din secolul al X-lea, Otto I, al II-lea și al III-lea și-au dorit să marcheze această asociere. Tot ei au subliniat importanța simbolică a încoronării dăruind însemne imperiale mai grandioase și mai extravagante, care au rămas la Roma după întoarcerea lor spre nordul Europei. Astfel, de-a lungul vremii, servindu-se în continuare de argumentele inventate din Donație, episcopii Romei au putut să afirme că, în lipsa încoronării papale, nimeni nu putea fi împărat, și cu atât mai puțin Sfânt Împărat Roman (așa cum a ajuns să fie titlul lui).
