Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M
Roman finalist al International Booker Prize 2020 și National Book Award 2020
„O experiență literară intensă și hipnotică.” Mariana Enríquez
Vrăjitoarea a murit. După ce corpul ei este descoperit plutind pe apele canalului de irigație, satul La Mantosa este cutremurat de zvonuri despre circumstanțele în care a avut loc crima. Într-un adevărat torent lingvistic, Fernanda Melchor realizează un portret colectiv al vieții localnicilor, oameni apăsați de sărăcie și violență, misoginie, superstiții și prejudecăți. Străbătut de un lirism captivant și tulburător, Sezonul uraganelor este o frescă formidabilă a lumii contemporane mexicane, cu demonii și rarele ei străfulgerări de lumină.
„Sezonul uraganelor este, înainte de toate, o poveste de groază – iar groaza vine tocmai din lirismul prozei lui Melchor, mai curând decât să contrasteze cu acesta.” (The New York Review of Books)
„Un debut formidabil.” (The Guardian)
„Fernanda Melchor are o voce plină de forță, devastatoare, vocea cuiva care scrie cu mânie.” (Samanta Schweblin)
„Literatura ultimilor ani pare anemică în comparație cu ceea ce realizează Fernanda Melchor în Sezonul uraganelor.”(Ben Lerner)
Fernanda Melchor (n. 1982, Veracruz, Mexic) a absolvit jurnalismul la Universidad Veracruzana și din 2013 s-a dedicat exclusiv scrisului. Sezonul uraganelor a propulsat-o în anul 2017 în rândul celor mai buni tineri scriitori mexicani, aducându-i nenumărate premii și nominalizări internaționale în anii ce au urmat: Internationaler Literaturpreis 2019, Anna Seghers-Preis 2019, nominalizare la International Dublin Literary Award 2021 sau la National Book Award for Translated Literature. Următorul ei roman, Paradais, a fost nominalizat în 2022 la International Booker Prize și este în curs de ecranizare.
FRAGMENT:
O minune, copilul meu e o minune, zicea femeia în halat roz; dovada că Dumnezeu există și că sfântul Iuda Tadeul e atotputernic, iată, rezolvă până și cele mai grele rugăminți. Și‐a coborât privirea și i‐a zâmbit până la urechi bebelușului care sugea la sânul ei stâng: a meritat un an de rugăciuni, un an întreg, fără să sar peste vreo zi, nici măcar atunci când nu mă puteam da jos din pat și simțeam că mă topesc de tristețe, până și atunci mă rugam la sfințișorul meu Iuda ca să‐l țină‐n viață pe copilul meu, ca pântecele meu să‐i ofere culcuș, să nu mi se întâmple precum cu ceilalți, oricât de multă grijă aveam și oricâte vitamine luam, sfârșeam prin a‐i expulza, sângele care‐mi apărea brusc pe haine când mergeam la baie și nu aveam ce face decât să plâng; ajunsesem să și visez sânge, visam că mă înec în sânge, după ani întregi de dat fuga la baie doar pentru a constata că mai pierdusem o sarcină: opt, una după alta, Doamne, de opt ori în ultimii trei ani, îți jur pe sfântul Dumnezeu că nu te mint. Până și doctorița ajunsese să‐mi spună pe șleau: de pântecele tău nu se prinde sarcina, îți lipsește asta, îți lipsește aia, trebuie să te operezi, dar cine știe cum vei rămâne după operație, mai bine să nu mai rămâi gravidă, resemnează‐te, îmi zicea, tâmpita; dacă ea nu are bărbat, nici copii, ba poate e chiar țâțeră; că trupul meu e terminat, că de ce nu adoptăm un copil, proasta naibii, asta mi‐a zis; din cauza ei, soțul meu nu mai trăgea speranțe, iar eu eram sigură că nu va mai trece mult și‐mi va cere să divorțăm, până când niște prieteni de‐ai nașei surorii mele mi‐au zis că de ce nu mă rog la sfântul Iuda, dar nu așa, oricum, ci cu toate alea: să fac rost de o statuetă cu el, să o duc la sfințit, cu coronița de spice, lumânarea de santal și să mă rog la el în fiecare zi, cu evlavie și umilință, iar eu mi‐am zis: păi, de ce nu, până la urmă n‐am nimic de pierdut și iată, sfințișorul Iuda a făcut minunea, fetelor, și mi l‐a dat pe îngerașul meu: Ángel de Jesús Tadeo, așa o să‐i zicem, întru slava Domnului și a Sfântului care‐a făcut minunea, pentru că despre asta vorbim, adevărat? O minune. Ángel de Jesús Tadeo, la șase ore de viață, își agita pumnișorii prin aer și gemea, răpus de căldura din salon. Norma stătea întinsă în patul de alături și ceva din plânsetul bebelușului o irita în ultimul hal; dacă nu ar fi fost legată de marginea patului, cu fașele alea aspre care‐i făcuseră încheieturile rană vie, și‐ar fi astupat urechile ca să nu mai audă smiorcăielile bebelușului, nici cântecele de leagăn murmurate ale femeilor din salon. Mai mult, dacă nu ar fi fost legată de pat ar fi șters‐o de mult de acolo, cât mai departe posibil de spitalul ăla groaznic, din satul acela groaznic, desculță s‐ar fi dus și în halatul acela care‐i lăsa spatele și fesele goale, fără nimic pe dedesubt, numai carnea ei tumefiată, oricum, numai să plece de lângă femeile alea, de lângă cearcănele, vergeturile și văicărelile lor, de lângă bebelușii rahitici sugând cu buze de broască din sfârcurile lor negre și, mai ales, de mirosurile care pluteau în nădușeala salonului: a zer, a transpirație stătută, un miros dulceag și acru, totodată, pe care Norma îl simțea ca lipit de piele și care‐i amintea de serile când stătea închisă în camera aceea din Ciudad de Valle, cu Patricio în brațe, legănându‐l în timp ce străbătea încăperea dintr‐o parte într‐alta, ca să nu se înece; îi masa pieptul micuț ca să încălzească aerul dinăuntru, aerul care ieșea pe gura micuțului ei frate cu un zgomot surd, un șuierat astmatic care o făcea pe Norma să creadă că plămânii bietului Patricio putrezesc. Vai de capul lui, sărmanul, trimis în lume în ianuarie, când crapă pietrele de frig în Ciudad del Valle, ca să nu mai zic de maghernița unde trăiau pe atunci, la o aruncătură de băț de stația de autobuz: o singură cameră‐vagon, din placaj și beton, în spatele unei clădiri cu cinci etaje care le lua tot soarele, nu de puține ori scoteau aburi pe gură când se trezeau, toți cinci ca sardelele în singurul pat, înveliți cu pături și cu toate hainele pe care le aveau, cu leagănul lui Patricio atârnând deasupra, aproape de becul lăsat mereu aprins ca să‐i mai țină de cald, să nu‐i fie atât de frig acolo, sus, unde niciunul dintre ei nu‐l putea sufoca sau strivi, marea teamă a mamei lor. Ea știa cât de greu îi era lui Patricio să respire; Norma îi spusese despre gâjâitul ce‐i ieșea sărmanului din gâtlej, de parcă ar fi înghițit un fluier și încerca disperat, dând înnebunit din mânuțe prin aerul înghețat din cameră, să‐l dea afară tușind și gâfâind, fără să reușească, în timp ce Norma îl legăna și‐l mai scutura uneori, exasperată, neștiind cum să‐l mai ajute, alteori îi vâra un deget în gură ca să vadă dacă nu cumva poate simți lucrul ce‐l sufoca, pe care Norma și‐l imagina ca pe o biluță de flegmă întărită, dar nu reușea niciodată. Maică‐sa știa, Norma îi spusese, așa că poate de aceea nu a țipat la ea, nici nu a lovit‐o, nici nu i‐a zis că e o proastă în dimineața când l‐a găsit pe Patricio vânăt la față și împietrit în leagănul de deasupra patului, unde dormeau toți unul într‐altul: maică‐sa la o margine de saltea, Norma la cealaltă, iar între ele două cei trei frați mai mici, să nu se întoarcă în somn și să cadă din pat, să‐și spargă capul de betonul de pe jos, zicea maică‐sa și Norma încuviința resemnată și stătea toată noaptea pe marginea ei de saltea, chiar și când nevoia de a urina o împiedica să adoarmă la loc, și rămânea nemișcată sub pături, își contracta sfincterul și asculta respirația mamei sale printre sforăiturile și gemetele frățiorilor și mai că‐i venea să treacă peste ei ca să atingă pieptul mamei și astfel să se asigure că încă respira, că inima continua să‐i bată și că nu era nemișcată și înghețată ca bietul Patricio, în timp ce se ținea să nu urineze, exact așa cum se ținea și în patul acela de spital, înconjurată de femei cu părul vâlvoi, de bebeluși smiorcăitori, de rude și de trăncăneala lor insuportabilă: strângând din coapse și din dinți, contractându‐și mușchii dureroși ai abdomenului pentru a reține urina caldă care, oricum, a scăpat până la urmă într‐un șuvoi subțire și dureros, iar Norma a închis ochii de rușine, ca să nu vadă pata întunecată ce apăruse brusc pe halatul ei și îmbiba cearșaful patului; ca să nu vadă cum strâmbau din nas, dezgustate, femeile din paturile din jur, nici privirile acuzatoare ale infirmierelor, când în sfârșit au catadicsit să o schimbe, fără să o dezlege, pentru că astea erau instrucțiunile primite de la asistenta socială: să o țină acolo, legată, până la sosirea poliției sau până Norma va mărturisi ce făcuse, pentru că nici după ce o anesteziaseră, înainte ca medicul să‐i dea vitamine, asistenta socială nu reușise să scoată nimic de la Norma, nici măcar cum se numește, nici câți ani are cu adevărat, nici ce luase, nici cine îi dăduse ce luase, unde era ce aruncase și, cu atât mai puțin, de ce o făcuse; nu scosese nimic de la Norma, nici după ce i‐a strigat să nu mai facă pe deșteapta și să‐i spună cum îl cheamă pe prietenul ei, pe măgarul care‐i făcuse asta, unde locuia, pentru ca poliția să meargă să‐l aresteze, căci nemernicul o ștersese după ce o lăsase la spital. Nu îi era ciudă? Nu voia ca și el să sufere? Iar Norma, care începea să‐și dea seama că toate alea se întâmplau cu adevărat, că nu era un vis urât, a strâns bu‐ zele, a clătinat din cap și nu a scos nicio vorbă, nici măcar atunci când infirmierele au dezbrăcat‐o pe holul de la urgențe, în fața tuturor oamenilor care așteptau la rând; nici când doctorul chel și‐a băgat capul între picioarele ei și a început să cotrobăie prin sexul acela pe care Norma nu îl mai simțea ca fiind al ei, nu doar pentru că nu mai simțea nimic de la brâu în jos, ci pentru că atunci când a reușit în sfârșit să‐și ridice capul și să‐și concentreze privirea, a văzut un pubis înroșit și ras, care nu semăna deloc cu cel pe care și‐l știa ea, și nu‐i venea nicicum să creadă că acea carne era a ei, acea piele gălbuie, ca a puilor de găină tăiați în șanțul din piață, și atunci s‐au hotărât să o lege, ca să stea liniștită, vezi Doamne, să nu‐și facă rău cât îi vor injecta vitaminele, însă Norma știa că de fapt o legau ca să nu fugă, ceea ce ea chiar ar fi vrut să facă, așa dezbrăcată cum era și în ciuda aerului rece care intra pe ușa deschisă de la capătul holului și o făcea să dârdâie și să‐i clănțăne dinții; un curent de aer care de fapt era mai degrabă cald, înăbușitor, însă ei, cuprinsă de o febră de patruzeci de grade, i se părea la fel de înghețat precum crivățul care cobora din munții ce înconjurau Ciudad del Valle, dealurile albăstrii, acoperite de pini și castani, acolo unde într‐o zi de paișpe februarie, din urmă cu câțiva ani, Pepe i‐a dus pe toți, pentru că nu se putea ca Norma, frații ei și maică‐sa să locuiască de atâta timp în Ciudad del Valle fără să fi intrat vreodată în pădure; pierdeau ceva minunat, un adevărat spectacol oferit de Mama Natură, spusese închipuitul de Pepe.
