De la salut la sărut…,

din punct de vedere etimologic – fonetic nu ar fi decât o rotacizare, adică salutare devine sărutare, a săruta. Desigur, precum cărțile și cuvintele își au viețile, sorții lor. Dacă la romani înțelesul era în limitele vieții sociale, mergând în sus până la a-l aclama oficial pe împărat, iar „în jos” a vizita pe cineva pentru a-l saluta adică a-i ura sănătate, sărutul nostru a primit conotațiile erotice firești până la urmă; și spre a se deosebi de a pupa, lat. puppare, nu neapărat în bot, la început (vezi în DEX). 

Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici ar fi bine și azi, numai că avem o limbă vie din una nemuritoare. Ca atare, înțelesul erotic a mai făcut loc și altuia, ducând la sărutul neerotic, dezonorant însă din start. 

Faptul că mulți dintre voinicii neamului nostru – presupuși „unși ai Domnului” –  mergeau la Stambul  spre a fi afirmați și confirmați de Poartă, nu ar reprezenta un impediment  în a li se recunoaște totuși meritele, căci, în fond,  își păzeau capul – la propriu – , iar pe acesta (spune înțelepciunea poporului) în poziția (a)plecată „sabia nu-l taie”. Supărător însă, până la implicații naționale pare a fi (rămas până azi) momentul în care – ne-o spun explicit cronicile – Vodă săruta papucul luminatului Padișah. Evident, urmașul Profetului voia să vadă până unde merge umilința ghiaurului în fața celui (mai) puternic care însă –  cinste lui –  se închina doar în fața lui Allah al cărui uns nu era însă nicidecum, înclinându-se la intrarea moscheii chiar dacă era călare. 

Evident, era un sărut foarte îndepărtat de salut, făcându-ne să avem certitudinea că Vodă nu se simțea bine în umilitoarea postură încovoiată; de necrezut însă că o făcea spre binele poporului (său, după preluarea puterii). Pare că masa supusă era mai realistă decât noul domn de vreme ce (se) zicea că „schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”. Precum azi, urma și atunci o nouă gașcă în deplinul înțeles al termenului analizat recent. Măruntul conducător creștin urma să-și trateze complexul de inferioritate după principiul „cui pe cui se scoate”, dar asta după întoarcerea acasă. Uneori măritul Sultan sărea cu calul de trei ori peste „candidatul” ghemuit la pământ. Aceleași vechi cronici românești ne spun că, ajuns la ai săi, cel recent umilit se defula: boierii îi sărutau mâinile dar și încălțările, mai ales cei suspectați de hainire avant la lettre. Boierul, scăpat cu capul, dar nu pe jos, își spală umilința îndurată în fața Curții, cerându-le credință trepădușilor din ogradă; slugi, slugoi, slujbași vin și sărută mâinile, dar mai ales încălțările (sau măcar le ating cu fruntea) stăpânului mulțumit că nu este el cel din urmă în lanțul celor care sărută. 

Ce fac însă mărunțeii, importanți la curtea boierească și nu numai? Coboară mai departe  și îi pun pe țărani să se umilească mai cu seamă că ei sunt prostimea, adică vorba Lăpușneanului „proști dar mulți”. Lanțul continuă: se revoltă și omul de jos dar constată că sub el nu mai e decât pământul care te sărută doar o dată în viață. Adică la fine. Și totuși, capodoperele rebreniene spre pildă,  demonstrează că și țăranul umilit găsește remediul, orizontal însă: bea nemăsurat (palincă în Ardeal, vin și țuică în Regat) după care își bate nevasta că i-a turnat atâția copii, dar și pe aceștia când sar în apărarea ei. Insuficienta defulare îl face să treacă la patrupede: caii, cel mai adesea, câinele, deci „firesc” cele legate. Teologia nu a reușit în două milenii să probeze practicarea agresiunii fizice sub forma bătăii în lumea celor (presupuși) drepți, însă fiind noi aici de peste două mii de ani, vom accepta multimilenara înțelepciune a poporului nostru după care „bătaia e ruptă din Rai”. E evident că efectele ei trimit nu o dată în spațiul indicat. 

Indiferent de sărutul umilitor, de sus până jos, e clar că are o singură cauză: patologica dorință de putere. Fiecare își dorește, pătimește chiar, să fie Padișah, Sultan, Țar peste cei „inferiori” lui. O scriere cu adevărat politologică, Ciocoii vechi și noi, face din Nicolae Filimon chiar un fin sociolog: firul e inconfundabil până azi: Vodă sărutase papucul, pentru a putea jumuli Țara, boierii pe al lui, Dinu Păturică săruta cu sârg papuci, șlapi, mâini, țăranii îi sărută membrele în neputință și fum de ardei iute. 

O asemenea tradiție pluriseculară a papucului sărutat, a umilințelor înlănțuite nu se poate șterge prin trecerea timpului mai ales când o anumită supraviețuire se bazează pe principiul negativității, deci „mai rău să nu fie!”, nicidecum pe al posibilei interogații pozitive „ce-ar fi să fie (și) mai bine???” Chiar și în democrația noastră se menține pedagogia lui „nu-i voie, că iei bătaie!”, în paralel însă cu exhibarea mârlăniei și nesimțirii juvenile încurajate mediatic și nu numai. Că depindem ca spațiu – și astăzi –  de câteva Stambuluri, e neîndoielnic, dar la câtă atenție și importanță ni se acordă, asta nu mai are nici o relevanță. Și, probabil, le convine multora, căci esențial e să fii lăsat să-ți strunești găinile,  adică să-ți rezolvi găinăriile în ograda proprie. Gândul pigmeu „iar i-am păcălit și tot cum vrem noi o să fie”, devine dominanta fiecărei verigi. 

Ca atare, regretabil, chiar dacă îi criticăm pe unii din imediata noastră vecinătate ca să facem pe plac Stambulurilor,  în continuare nu putem saluta ca de la egal la egal în tradiția cetățenilor Imperiului, ci doar săruta neerotic în ciuda UE, NATO și alte abrevieri… Deci, totuși, „Deșteaptă-te, române!”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *