Sabina Fati – Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (3)

Cât vezi cu ochii de‑o parte și de alta a șoselei e doar deșert. Mașinile sunt rare, și camioane aproape că n‑am văzut. În jur e pustiu. Mi se face brusc foarte cald de enervare și de neputinţă. Îmi culeg rucsacul din praf și mi‑l pun cu greu în spate. Soldatul în negru mă împinge spre SUV-ul aflat la câţiva pași și, drept pedeapsă pentru opoziţia mea, îmi strânge mâna stângă de deasupra cotului în palma lui transpirată. Mă clatin din cauza rucsacului, dar nu mai opun rezistenţă, cel puţin așa sper să nu mai pună mâna pe mine. Apuc să văd că are unghiile murdare și palmele disproporţionat de mari faţă de restul corpului. Arma i se bălăbăne pe umărul îngust gata să cadă. În Irak, peste tot, sunt oameni înarmaţi până în dinţi. Te obișnuiești să‑i vezi la fiecare colţ de stradă, la intrarea în hotelul unde ești cazat sau în faţa magazinelor mai mari, dar nu te aștepţi să stai în intimitatea lor. Militarul firav mă înghiontește cu mana spre Toyota bej, îmi deschide portiera și vrea să mă oblige să urc. Îi fac semn că nu încap cu ditamai rucsacul. Mi‑l smulge brutal și îl pune apăsat pe jos. Îmi mut gândul de la ce mi se întâmplă mie la ce s‑ar putea întâmpla cu bietul meu computer dacă mai suferă multe șocuri.

Urc în dreapta șoferului și înăuntru dau de un bărbat cu eșarfă ecosez negru cu alb pusă pe cap, dar nu ca orice turban purtat de bărbaţii tradiţionaliști din zonă, ci mai degrabă în stilul hippy. E masiv și se uită la mine ca la ceva care‑l deranjează, cum ar fi o insectă. Probabil că are un grad mai mare decât ceilalţi, dar toţi poartă tricouri negre, fără nici un fel de însemne, pantaloni negri și adidași, ca și cum ar fi parte a unui război hibrid și nu trebuie să se afle de partea cui luptă. Răman singură cu el în mașină. Înăuntru miroase a tutun stătut și a transpiraţie.

Întreb unde mi‑e pașaportul și, fără să‑mi răspundă, îmi întinde o ţigară. Nu vreau să o iau, dar îmi imaginez că pot trage de timp cată vreme fumez cu el și‑l pot convinge că sunt inofensivă.

Are păr pe dosul palmelor și între degete îi atarnă o ţigară subţire. Mă uit la el mai mult cu spaimă decât curioasă. Îmi sare în ochi fără să vreau că sunt îmbrăcată la fel ca el. Am pantaloni negri cu buzunare laterale, tricou negru, încălţări de aceeași culoare, șapcă neagră. Nu e atât un stil, cât mai degrabă o modalitate de a trece neobservată într‑o lume pe care nu o cunosc. Pentru militarul de la volan, totul e suspect. Iau ţigara subţire, în vreme ce el își apropie gura mare de mine și mă întreabă cu o voce lătrată ce caut acolo și cu cine trebuie să mă întâlnesc. Respiraţia lui lasă un damf de usturoi, de prăjeală și de tutun. Vorbește cursiv și vrea să mă ia cu binișorul, dar își pierde repede răbdarea și își întinde agresiv braţul drept peste umerii mei, mă trage spre el și își apropie capul cu fălci mari de mamifer carnivor până și‑l lipește de al meu.

Condiţia mea de femeie m‑a pus uneori în situaţii dificile, pe care aș vrea să le uit, în care n‑am putut riposta, în care am văzut lumina violacee a crepusculului de pe o șosea pustie aflată în mijlocul deșertului, în care senzaţia de criptă întunecoasă fără ieșire devine permanentă. Această condiţie mi‑a limitat, poate, accesul în anumite zone, unde războinicii caută prăzi ușoare. În tot acest spaţiu care cuprinde Anatolia și fosta Mesopotamie cultura macho e încurajată de stat, și bărbaţii au fost adesea obligaţi de tradiţie și politică să aleagă între posibilitatea de a deveni eroi sau victime. Hărţuiala cotidiană nu e niciodată nevinovată, dar adesea tinzi să o ignori, o clasifici ca nepericuloasă și te strecori mai departe, încercând să nu ieși în evidenţă.

Există însă grade ale acestor hărţuieli, greu de suportat și imposibil de acceptat, dar pe care nu le poţi evita, fiindcă să fii femeie, străină și singură e uneori destul de dificil în acest patrulater format de Mediterana, Marea Neagră, Golful Persic și Marea Caspică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *