Sabina Fati – Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (2)

PE DRUMUL DINTRE BAGDAD ȘI MOSUL sentimentul bunelor auspicii nu durează mult. În toamna anului 2021, pe această șosea numită de unii „drumul morţii“, punctele de control se succedă la mai puţin de zece minute. Stau pe bancheta din spate a unui Opel Vectra între o femeie care poartă hijab negru și soţul ei cu mustaţă aproape blondă, care are un pistol înghesuit

în blugii stramţi, iar în faţă, lângă șofer, e un bărbat înalt și aproape obez. Nu mai există de mult autobuze interurbane în Irak, ci doar un fel de taxiuri pe care oamenii le împart și le plătesc în comun. Opelul înaintează încet, ca într‑o cursă cu obstacole printre barierele soldaţilor bine înarmaţi, care fac verificări mai mult sau mai puţin amănunţite. Cu cât ne apropiem de Mosul, cu atât militarii sunt mai conștiincioși, fiindcă în satele din jur sunt încă ascunși militanţi activi ai Statului Islamic, iar atentatele lor fac victime săptămanal.

Când la orizont deșertul părea să se termine brusc în munţii golași din apropierea Mosulului, mașina s‑a oprit în faţa barierei și un bărbat tanăr, cu șapcă neagră, ne‑a cerut actele.

Afion urcand spre cetate

Un gest de rutină la punctele de control de‑a lungul șoselei Bagdad–Mosul.

Irakienii din mașină și‑au scos buletinele, iar eu pașaportul. Soldatul a luat cele cinci acte și a plecat cu ele spre mașina 4×4 de langă barieră. S‑a întors repede cu ele, le‑a împărţit celorlalţi din mașină, dar pe mine m‑a ignorat, în schimb i‑a dat instrucţiuni șoferului. Pe urmă, a deschis portiera și mi‑a făcut semn cu capul să cobor, cerându‑le celorlalţi să‑mi traducă, în cazul

în care n‑am înţeles. Între timp, șoferul s‑a dus la portbagaj și mi‑a aruncat rucsacul jos, ascultând pesemne de ordinul militarului, apoi s‑a întors în mașină, a accelerat încetișor și m‑a

abandonat acolo. Întreb ce s‑a întamplat, de ce m‑a dat jos, cu ce‑am greșit? Nu‑mi răspunde nimeni.

Încep să am contracţii violente în stomac, de frică și de indignare. Un militar cu barbă căruntă, sprijinit într‑un pistol‑mitralieră, fumează relaxat, măsurându‑mă de sus până jos, alţi doi controlează pe sensul celălalt, dar nu mai opresc mașinile obligate oricum să încetinească atunci când trec prin aceste puncte de verificare, ci doar mă fixează de departe. Au tricouri negre, dar nu poartă bocanci militari, ci adidași diferiţi. Șoseaua e destul de pustie, și tânărul pirpiriu care m‑a dat jos din mașină mă îndrumă, aproape politicos, spre camioneta din apropiere.

Nu vreau să mă mișc, mă răstesc la el, îmi cer pașaportul înapoi, aproape că bat din picior, dar nu mă ia în seamă. Încerc să mă opun, ce‑o să facă, mă gândesc, o să mă ia pe sus, ca grănicerul de la frontiera cu Siria? Mă străduiesc să‑mi vin în fire, în fond nu vor putea să mă ţină acolo prea mult. Ce‑ar putea face cu mine?

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *