Note pentru un jurnal al despărţirii (137)

Cândva, de demult. atât de demult, am visat să scriu o carte în care să încapă, ca într-un album de fotografii desuete, întreaga limpezime nostalgică a oraşului de provincie ce ne cuprindea, pe mine şi pe cei de dinaintea mea, ca pe un flux al lacrimilor şi al memoriei, asemeni unei zile de toamnă ce refuză trecerea, întârziind în crepuscul.

Cândva, de demult, atât de demult, am visat să scriu, sedus de calofilia imprecisă a paginilor lui Petru Creţia, o carte în care să se adune, delicată, mişcarea de nori pe care o contemplam din pragul unei Moldove ce se scurgea în culorile estompate ale nostalgiei, spre a închide în marginile ei decorul singurului anotimp pe care îl mai cunoaşte inima îndrăgostită.

Cândva, de demult, atât de demult, am visat să scriu un jurnal în care să transcriu tranziţia de gânduri a adolescentului care eram: un text în care să se simtă autenticitatea rănită a celui care se credea, în pântecele româniei socialiste, contemporanul acelui Mircea Eliade ce îi bântuia amintirile, ca un semn al neliniştii.

Şi poate că aceste himere nu au fost decât lunga plimbare ocolitoare la căpătul căreia se află luciditatea rănită şi înlăcrimată cu care mă apropii de rândurile care se ivesc din truda noastră de vise complice. Şi doar acum, când am ajuns la capătul unde îmi era dat să ajung, regăsesc timbrul care îmi fusese refuzat în anii mei de ucenicie şi de căutare: vocea ce mi se păruse că o desluşesc este, în fine, glasul ce ne străbate nopţile unite.

Căci doar din această moarte ce a unit, acolo unde biologia stearpă desparte, s-a ivit claritatea de cristal marin a textului ce ne oglindeşte fiinţa îngemănată. Duse sunt ezitările şi uitată este vanitatea celui care se contempla în oglinda narcisistă a stilului său.

Despovărat de tot ceea ce este lestul trecutului meu, privesc întinsul de unde al mării peste care plutesc, în geneză, norii ce ascund conturul surâsului tău. Un octombrie al morţii a devenit poarta regăsirii: mâinile ce scriu sunt mişcate de unica inimă ce bate în piepturile noastre de fum.

Între cei morţi şi cei vii nu mai există linia zilei ce arde, ci doar graniţa de fugară atingere a reveriei: prezentul în care trăim, împreună, nu este decât însumarea de clipiri a ochiului nostru nocturn, materia instabilă ce devine substanţa melancoliei înseşi.

Sunetul vocii tale se confundă, de acum înainte, cu sunetul clapelor ce trezesc acest text latent al jurnalului nostru, iar mâinile pe care le simt, coborâte asupra mea, sunt cele ale tale, preschimbate în boare şi vânt. Trupul de cuvinte în care ne zidim este cea din urmă casă ce ne mai poate primi. Tăcerile dragostei de dincolo de moarte ne înconjoară ca nişte tulpini de trandafir, iar cuvintele uitate se întorc spre noi, chemate în această lumină ce iradiază din peisajul cu care ne contopim.

Şi visele celui care am fost se unesc cu visele tale, închipuind treptele pe care urcăm spre acest cer stângace şi tandru, ocrotiţi de amintirea fericirii, ca de un vânt al nostalgiei materne.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *