Jacques Ellul: Subminarea creștinismului

O carte care răspunde la multe din întrebările pe care ni le punem cu toții în legătură cu starea creștinismului zilelor noastre…  „Întrebarea pe care vreau s-o schiţez în această carte este una din cele care mă tulbură adânc, ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al cunoştinţelor mele şi îmbracă aspectul grav al unei ciudăţenii istorice. Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea societăţii creştine şi a Bisericii a dat naştere unei societăţi, unei civilizaţii, unei culturi, în totală opoziţie cu ceea ce citim în Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profeţilor, al lui Iisus şi al lui Pavel în acelaşi timp? Am zis bine, în totală opoziţie. Căci contradicţia nu se manifestă doar într-un singur punct, ci în toate punctele. Aşa încât, pe de o parte, creştinismul a fost acuzat de o mulţime de greşeli, de crime şi de minciuni, străine de spiritul textelor şi al inspiraţiei originare, iar, pe de altă parte, Revelaţia a fost modelată progresiv, reinterpretată în practica de zi cu zi a creştinătăţii şi a Bisericii.”

– Jacques Ellul

…Mai avem de evitat două erori: mai întâi aceea de a respinge tot trecutul Bisericii, de a dispreţui şi de a condamna  tot ce a înfăptuit ea, şi de a spune schematic, aşa cum se face astăzi fără încetare, într-o manieră abominabilă, că Biserica a fost tot una cu obscurantismul. Se spune că gândirea iudeo-creştină este cauza şi originea răului actual în totalitate, a absolutismului de stat, a alienării capitaliste, a minciunii şi a ipocriziei generale,  a complexului lui Oedip sau a celui de culpabilitate, a discriminării femeii, a sclavagismului din lumea  treia, a denaturării Naturii. Biserica medievală e identificată cu Inchiziţia, cu iobăgia, cu Cruciadele, cu teocraţia, cu construirea cu de-a sila a catedralelor de către un popor teoretizat şi îndobitocit. Apoi au venit Galilei, începuturile capitalismului, invadarea întregii lumi şi împărţirea acesteia, distrugerea culturilor indigene originale, subjugarea popoarelor de dogma şi morala creştină. Tot răul îşi are originea aşadar în iudeo-creştinism şi, alături de aceste acuzaţii pe cât de înverşunate pe atât de simpliste, găsim glorificarea păgânului fericit şi pur, a unui politeism umanist şi liberal, a unei copilării spirituale pe care creştinismul ar fi avortat-o.

Există în toate acestea puţin, dar foarte puţin adevăr  în ceea ce priveşte creştinătatea. Dar ar trebui să se restabilească exactitatea istorică asupra aproape a fiecărui punct, căci aici acţionează exaltarea polemică, aflată în slujba ideologiilor, care sunt în realitate totalitare şi prea puţin apropiate de adevăr. Într-o zi voi scrie o pledoarie în favoarea trecutului Bisericii vizavi de absurdităţile care ne sunt concedate. Nu e mai puţin adevărat însă că la fundamentul tuturor acestor acuzaţii absurde stă subminarea reală a creştinismului.

Cealaltă eroare cu care ne confruntăm proclamă fie: astăzi nu mai e aşa –  fie: au mai existat şi alte lucruri decât acestea în istoria Bisericii şi e suficient să amintim de Sfântul Francisc din Assisi sau de Las Casas. Totuşi, Biserica a avut tresăriri frumoase de adevăr (Sinodul de la Barmen). Totuşi au existat şi papi adevăraţi şi a existat, desigur, credinţa individuală şi neştiută de nimeni. Toate acestea sunt exacte, dar nu înlătură acuzaţiile grave, grosolane şi infantile al căror obiectiv adevărat este acela de a supune omul unui nou sclavagism.

Pe de altă parte, creştinii nici nu pot respinge aceste atacuri care privesc trecutul Bisericii spunând: „Da, dar astăzi, aşa cum vedeţi, lucrurile s-au schimbat: ieri Biserica era împotriva săracilor, astăzi e pentru socialism, pentru comunism, în favoarea muncitorilor imigranţi. Ieri era pentru monarhie, astăzi e pentru demonstraţie, ba chiar se autogestionează. Ieri era de partea patronilor, astăzi e de partea sindicatelor. Ieri pretindea că deţine Adevărul absolut, era dogmatică, astăzi discursul său nu-şi mai fixează niciun fel de limite. Ieri era în favoarea unei morale sexuale feroce şi rigide, astăzi e în favoarea avortului, a homosexualităţii etc. S-ar putea continua la nesfârşit. Am vorbit în altă parte despre această plasticitate. Nu e vorba de niciun „progres”: pur şi simplu Biserica adoptă ideile şi moravurile societăţii de astăzi, aşa cum le-a adoptat şi pe ale societăţii de ieri sau de alaltăieri. Chiar şi atunci când le ia apărarea săracilor, nu este mai autentică astăzi decât era acum o sută sau două sute de ani. Este exact aceeaşi trădare. Nu există niciun adevăr întrupat în această adaptare a Bisericii la curentul dominant din societatea actuală. E aceeaşi subminare a creştinismului, înfăptuită cu mai mult orgoliu (noi suntem primii care am înţeles în sfârşit  aşa cum trebuie Evanghelia, cum proclamă cu ingenuitate bunul F. Belo) şi cu ipocrizia care constă în a pune propria vinovăţie în spinarea generaţiilor anterioare. Nu voi mai reveni.

*

Pe de altă parte, trebuie evitate explicaţiile cu totul simpliste ale acestei pervertiri. Eu voi aminti trei dintre ele. Mai întâi cea legată de celebra formulă a lui Loisy: „Primii creştini aşteptau venirea imediată a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar cea care a venit a fost Biserica”. Toate deviaţiile s-ar datora acestei întârzieri. Falsificarea (presupusă!) a textelor evanghelice, înăsprirea şi totodată slăbirea credinţei şi a speranţei, restrângerea carităţii, pierderea sensului comunitar al începuturilor, crearea unor instituţii şi a unei ierarhii: ca să poată dura, creştinismul a trebuit să se organizeze, de vreme ce aşteptarea avea să mai continue… Cred că este cu desăvârşire inexact. Nimic, poate doar interpretarea datată istoric, subiectivă şi relativă a unui număr oarecare de texte, alese cu grijă şi considerate „cele adevărate” nu ne permite să credem că discipolii lui Iisus aşteptau realizarea imediată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nimic nu ne permite să credem că textele în care Iisus vorbeşte despre o aşteptare îndelungată ar fi nişte falsuri.

Trebuia ca discipolii să înveţe să trăiască în lume. Trebuia ca lumea să redevină purtătoarea posibilităţilor unei iubiri îndreptate către Dumnezeu cel adevărat. Nu trebuia efectuată vreo transmutaţie magică, ci începută o nouă istorie. La fel, nu trebuie să ţinem cont de opoziţia atât de elementară între un ideal şi împlinirea lui. Nu, acţiunea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Revelaţia lui Dumnezeu  începută cu Abraham n-are nimic de a face, dar absolut nimic, cu un ideal. Acolo nu e vorba nici de ideal, în sensul curent al termenului, nici de idealism filosofic. Credinţa că Dumnezeu a creat lumea, că şi-a dezvăluit voinţa omului, că îl va salva pe om de la moarte, nu are nimic de a face nici cu Ideea hegeliană, nici cu idealismul filosofilor (criticat de Marx). Subminarea creştinismului nu e legată de neputinţa de a trăi un ideal. Căci nu există niciunul!

Ne aflăm încă de la început în plin realism şi plin materialism. Nu există ideea de Dumnezeu. Iar filosofii „morţii lui Dumnezeu” au acţionat cu îndreptăţire, dintr-o asemenea perspectivă, când au distrus ideea de Dumnezeu, care ascunde în totalitate sensul adevărat al Revelaţiei. În sfârşit, în aceeaşi ordine de idei, nu se poate vorbi despre o opoziţie între spiritual (reluată mereu de mişcările spiritualiste şi milenariste) şi instituţional. Încă o dată, Revelaţia lui Dumnezeu nu ţine de spiritual. Sfântul Duh nu aparţine de spiritual. Dar toate aceste trei opoziţii conţin o mică parte de adevăr şi vom mai reveni asupra lor…

…Problema misterioasă cu care ne confruntăm este totuşi: cum de s-a putut întâmpla asta? Cum de s-a putut inversa în totalitate, cum de s-a putut perverti aşa radical nu doar adevăratul discurs al Revelaţiei creştine, ci şi viaţa creştină însăşi, cea al cărei model, singurul legitim, singurul efectiv, este viaţa lui Iisus, care nu poate fi contestată în niciun fel? Mereu aceeaşi întrebare: cum de s-a putut preface aurul curat în plumbul cel mai de rând? Cum de s-a putut preface socialismul, care urmărea fericirea şi libertatea oamenilor, în dictaturile necruţătoare ale stalinismului sau marxismului? Oare să existe într-adevăr  Diavolul? Să rămânem însă la creştinism. Căci nu există negaţie mai radicală a nihilismului decât creştinismul, decât Revelaţia creştină.

Trebuie să îndepărtăm însă acum o obiecţie: „Prea puţin contează ce ne învaţă această Revelaţie, sau viaţa lui Iisus, singurul lucru care interesează este ce au făcut creştinii în decursul Istoriei, ce au produs în calitate de curent şi ce fel de tip de civilizaţie, care a fost comportamentul lor în plan economic (capitaliştii!). Este posibil ca în realitate să existe şi unii creştini cucernici, dar ei nu intră la socoteală.” Această problemă este gravă şi falsă în acelaşi timp. O primă eroare este aceea de a pretinde să instaurezi un stat creştin sau o societate creştină, căci creştinismul n-a fost niciodată altceva decât o transformare a persoanei, întemeiată pe credinţa în Revelaţie. El nu este colectiv. Nu există o pluralitate decât în cadrul Bisericii, un corp de o factură specifică, care nu este o societate şi cu atât mai puţin o putere. O a doua eroare este aceea de a judeca creştinismul pe baza unor acţiuni colective, care poartă cu ele toată magma socio-economică, amestecată cu câteva crâmpeie de ideologie creştină. Dar aceasta este ceea ce s-a numit creştinătate, iar creştinii se pot oare revendica de la ea?

Credinţa creştină este un antinihilism. Biblia, în structura ei fundamentală, exclude orice nihilism. Voi reaminti trei aspecte.

Mai întâi, Creaţia (a cărei descriere din Geneză nu este, evident, descrierea unei realităţi concrete). Ceea ce contează aici nu este explicarea originii tuturor lucrurilor, nu e vorba în nicio privinţă de un mit al originilor, iar decisive sunt prezenţa Creatorului şi relaţia cu acest Creator, adică existenţa unei decizii care exprimă voinţa de instituire a unui novum, a arheului, o voinţă care nu este nici arbitrară, nici negativă, ci pozitivă şi integrată iubirii, o voinţă a cărei expresie este cea a iubirii. Lumea existentă nu există decât în funcţie de şi în raport cu această voinţă. Din momentul acela niciun pesimism, niciun nihilism nu mai sunt posibile decât atunci când există un refuz, o ruptură din partea omului, căci această voinţă, absolutul non-constrângător al acestei voinţe, subzistă ca atare, neschimbat în adevărul său, dar numai în formele lui de expresie, în „căile şi mijloacele” lui.

Relaţia cu acest creator are drept implicaţie faptul că omul este în acelaşi timp liber şi neautonom, că nu se poate institui pozitiv drept propria-i lege şi drept lege a lumii, o poate face doar negativ. El este instituit de la bun început ca responsabil (adică răspunzător, având de dat un răspuns pentru ceva), dar doar responsabil, nimic mai mult. Conduita lui nu este dictată, predeterminată. Desemnarea lui Dumnezeu drept creator vrea să însemne că, în dimensiunea lui de iubire, el respectă deciziile şi chiar independenţa creaturilor sale, atunci când omul vrea să se manifeste independent în raport cu Dumnezeu. Dar, de asemenea, întrucât acest creator este Fiinţa însăşi, el nu poate fi contestat. Omul poate să conteste cât vrea, dar, în ciuda afirmaţiei sale triumfătoare despre moartea lui Dumnezeu, nu poate să-l afecteze pe creator. Aici este punctul final. De avatarul istoric nu depinde nimic. Evenimentul istoric îşi păstrează, fireşte, importanţa, pentru că prin intermediul lui omul îşi exprimă relaţia (pozitivă sau negativă) cu creatorul şi deschide sau închide posibilitatea unui novum. Dar, de asemenea, pentru că lumea este creaţie, ea se întemeiază, nu pe deciziile oamenilor, ci pe dragostea creatorului ei. Dacă omul este conştient de caracterul creat al lumii, atunci nu-şi poate exercita în totalitate puterea de exploatare şi de distrugere. Mijloacele sale sunt limitate tocmai de faptul că este vorba despre o Creaţie şi nu de Natură sau de orice alt mediu.