Consternarea…

ca expresie a prostiei mediatice nu putea lipsi nici de la summitul NATO madrilen; ba, dimpotrivă,  e firesc să crească proporțional cu grandoarea evenimentului. Încă o probă a justeței eternului îndemn horațian nil mirari, nimic să nu te mire. 

Termenul cu care am început aparține evident mediei… consternate;  etimologic doar atât că, desigur din latină, trimite la rădăcina verbului consternare, un adevărat superlativ al stărilor timide, de teamă adică, a înspăimânta, a buimăci, a scoate din minți; să actualizăm eventual mediatic cu a afecta emoțional. De subliniat că de data aceasta mediaticii au fost consternați, nu victimele lor inocente, consumatorii adică. Sigur, cu scosul din minți e o problemă, dacă ai din ce să fii scos… 

Dar, stupoare pentru cei care așteptau cauza consternării: nu a cântat Anna Netrebko, nu a dirijat Valery Gergiev, n-au baletat cei de la Bolshoi, ci totul a pornit de la o delicioasă salată à la russe servită liderilor democrației și libertății planetare; salata s-a consumat în scurt timp, cu poftă deci,  fără a trezi comentarii stupide, probând încă o dată că prostia informațiilor nu pornește întotdeauna de la politicieni, cât o generează media. Evident jurnaliștii au fost cei … consternați de prezența în meniul oferit natofililor (că erau și oaspeți…) a salatei cu origini rusești, tocmai când maica Rusia urma să fie ostracizată ca niciodată. Se poate afirma fără dubiu că prostia combinării politicului cu arta interpretativă (deocamdată!!!) despre care am scris deja, e urmată „firesc” de prostia consternării prin relaționarea mediaticului cu gastronomia. Totuși, de subliniat că salata a fost consumată înainte de sosirea biciclistului transatlantic, revenit după cădere. Altminteri cine știe ce reacție ar fi provocat salata în absența  mcdonaldianului (fără Trump…) hamburger? 

Deja cu ani în urmă, pregătind muzica purificată duminical, am întâlnit o aserțiune probatoare a faptului că totuși prostia e cantitativ  la unii mai multă  la alții în minus; se întrebau câțiva falși melomani cum a putut Ceaikovski să introducă într-o operă țaristă, Evgheni Oneghin adică, o Polonaise? Simplu: genial și muzical, probând încă o dată că marea artă nu are nimic cu jegul politic și cu „marea istorie”. 

Ar fi de înțeles consternarea mediatică dacă jurnaliștii, peste o mie,  mergând „pe surse”, ar fi fost invitați la o masă după care să-și piardă dinții precum musafirii lui vodă Lăpușneanu, punându-se apoi problema lui „vorbim”; dar n-a fost așa, iar concluzia ar fi tot a domnitorului nostru, puțin inversată: mulți dar proști. Urmează tot mai pronunțat  pe linia suspiciunilor puiul de Șanhai. Poate și Opera din Beijing. Până la consternare mai e probabil doar un summit.

Și totuși, consternarea ar fi fost superlativ absolută dacă și delegația noastră și-ar fi adus aportul într-un mod select și original: adică oferindu-le participanților, din vinoteca de Cotnari o Grasă, dar nu oricare ci un Colocviu la Moscova. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *