Cartea ”Omul și Banul”, în analiza pe care o face raportării omului la ban – acest idol modern -, are ca punct de pornire cuvintele Bibliei, care abundă în exemple și referiri la problema bogăției. Devenit instrument de lucru zilnic pentru fiecare dintre noi, iar pentru unii chiar baza unor preocupări și meserii de zi cu zi ani de-a rândul, banul, în continua sa metamorfozare ca formă modernă de monedă de schimb sau rezervă de valoare, întinde naturii umane o capcană în care omul e înclinat să se implice sufletește ca în orice altă legătură de durată. În relația sa cu banul, omul modern pare a fi în mare pericol, în măsura în care ajunge aproape întotdeauna să îl iubească și să i se supună, admirator pe de o parte și sclav pe de alta, două fațete ale aceleiași monede. Cum s-a ajuns aici și ce ne rămâne de făcut, iată subiectul foarte serios tratat de Jacques Ellul, un autor pe cât de serios și de temeinic în studiile sale, pe atât de puțin cunoscut și de apreciat.

De altfel, ea nu este nicidecum de ordin social sau economic, se bazează pe motivații spirituale sau etice, și pe o anumită cunoaștere a naturii umane. Bogăția este o deșertăciune: „Nu te chinui să te îmbogățești, nu-ți pune priceperea în aceasta! Abia ți-ai aruncat ochii spre ea, și nu mai este; căci bogăția își face aripi și, ca vulturul, își ia zborul spre ceruri.” (Proverbe 23, 4-5). Iar pe de altă parte se știe că dorința de bogăție duce frecvent, dacă nu în mod necesar, la necinste: „Cel care se grăbește să se îmbogățească nu scapă nepedepsit” (Proverbe, 28, 20).

În felul acesta se pune nu doar problema mijloacelor, ci și aceea a scopului muncii omenești și, fără nicio excepție, această muncă nu poate fi consacrată neantului pe care îl constituie bogăția. Să remarcăm că nu se face de altfel nicio distincție între bogăția individuală și cea colectivă: cu toate acestea, evreii au cunoscut epoca proprietății colective și dacă idealurile deșertului au supraviețuit, cum par să o mărturisească profeții, dacă laudele aduse sărăciei reprezintă o referință la viața din deșert, de ce nu s-ar face distincție între bogăția proprietarului și cea a poporului sau a națiunii? Dimpotrivă, bogăția lui Solomon, deși admirată, deși recunoscută ca voită de Dumnezeu, este privită cu o anumită dezaprobare. Posesia marilor bunuri este aceeași după Scriptură, indiferent dacă acestea îi aparțin unui singur om sau le aparțin tuturor, iar primejdiile ei sunt identice.

Ea este, în orice caz, o ispită. Nu un rău în sine, ci o tentație. Și să nu uităm ce reprezintă tentația, dacă o înscriem în contextul căderii. Se poate spune că în starea pură a omului, aceea a lui Adam, a existat doar o unică tentație. Dar după aceea ispita a dobândit o putere neobișnuită, prin faptul căderii. Omul, dată fiind natura lui, nu este invulnerabil în fața tentației; în mod natural trebuie să-i cedeze, pentru că ia parte la rău, și n-are în sine însuși destulă putere ca să-i reziste. Pentru că este supus legii căderii, omul cedează acum de fiecare dată, ca în virtutea unei legi a gravitației spirituale. Așadar a spune că bogăția este o ispită înseamnă a spune că ea nu este neutră. Este în relație cu omul, iar această relație nu manifestă măreția spirituală, marea valoare a omului, ci dimpotrivă. Ea manifestă propensiunea spre rău, iar bogăția constituie un prilej pentru cădere. Avem în această privință două indicații.

În primul rând bogăția este o ispită pentru că omul este determinat să creadă mai mult în noroc decât în Dumnezeu. Este o temă bine cunoscută care se regăsește și în Noul Testament. Inutil să insistăm, căci este un adevăr evident și general; cel care dispune de o putere oarecare are tendința de a-și raporta la această putere dragostea, speranța, securitatea. Căci omul preferă ceea ce vede și deține, nu ceea ce îi promite și îi dăruiește Dumnezeu (Cf. Psalmi, 49, 7; 52, 9; 62, 11). Și se pare că omul nu poate face altminteri. Aflat în posesia averii, a banilor, a bunurilor de orice fel, omul se declară satisfăcut și își spune „Bucură-te, suflet al meu, căci dispui de o mulțime de bogății!” Este aproape imposibil să rămâi drept când beneficiezi de mari bunuri. Drept, adică atașat în totalitate acțiunii lui Dumnezeu.

Mai mult chiar, abundența materială împinge omul să-l sfideze pe Dumnezeu. Nu doar să nu-l cunoască, ci să-l renege. Acesta este al doilea aspect al tentației. „Nu-mi da bogăție (…) ca nu cumva în belșug să mă lepăd de tine și să zic: Cine este Domnul?” (Proverbe, 30, 8). „Când omul este sătul, inima i se umflă de orgoliu.” (Osea, 13, 6) E suficient să ne reamintim de acea lungă lamentație adresată de Dumnezeu prințului din Tyr relatată de Ezechiel. Dumnezeu dăruiește întreaga bogăție a creației și iată că omul o ia în stăpânire, o face a sa; în loc să-i dea slavă lui Dumnezeu, se slăvește pe el însuși; la adăpostul bogăției omul se crede repede Dumnezeu. Este exact ceea ce constatăm astăzi odată cu avântul dezvoltării economice. În prezent există atâta bogăție în lume, încât până și săracii participă la starea de satisfacție a celor bogați. Fiecare din noi spune în adâncul inimii sale „Cine se poate măsura cu Omul? El stăpânește forțele naturii, a acumulat bogății și produce tot ce se poate produce. Omul este bogat. Și chiar dacă eu, personal, nu sunt bogat, aș merita să fiu, căci sunt om și cine se poate măsura cu mine?” Aceasta este marea ispită care îi îngăduie omului să râdă de Dumnezeu, astăzi ca și pe vremea profeților. Și, de altminteri, cum ar putea să se poarte el altfel cu Dumnezeu, de vreme ce nu numai că are putere, dar, ajuns în acest stadiu, mai pretinde și că are dreptate: „Efraim zice: cu adevărat, m-am îmbogățit, am făcut avere, și în toată munca mea nu se poate găsi nicio nelegiuire care să fie un păcat.” (Osea, 12, 9) Un om de treabă! Sârguincios! E tocmai argumentul civilizației noastre: toată abundența pe care o vedem în jurul nostru este, pur și simplu, rodul muncii oamenilor. Singura dispută dintre capitaliști și comuniști este de a preciza cui trebuie să-i aparțină această abundență. Dar nimeni nu se întreabă dacă ea este dreaptă, căci în ochii tuturor omul care muncește e întru dreptate.

Din nefericire, nu asta este și judecata lui Dumnezeu; omului care declară: „Mi-am dobândit bunurile prin muncă și sunt cu dreptate”, Dumnezeu îi răspunde: „Iar eu sunt Cel Etern, Dumnezeul tău” (Osea, 12, 10). Acesta nu este un răspuns alături de întrebare, dimpotrivă; căci ceea ce vrea să afirme omul este independența lui, în raport cu care Dumnezeu își afirmă suveranitatea. Ceea ce vrea omul să demonstreze este justificarea bogăției sale prin muncă. Or, după cum știm, nu te poți justifica decât prin ceea ce este mai presus de tine. Nu inculpatul se justifică, ci judecătorul este cel care îl justifică. La fel se întâmplă când omul se declară „după dreptate”: el se justifică apelând la o putere superioară. Aici e vorba de muncă și putem înțelege astfel mai bine porunca care revine constant în cuvântul lui Dumnezeu: „Nu te închina la lucrul mâinilor tale!” Printre altele, asta vrea să însemne: Nu încerca să te justifici prin munca ta. Astfel, atunci când omul care a dobândit mari bogății se pretinde îndreptățit, deoarece aceste bogății sunt roadele muncii lui, el nu acționează „natural” și nu se mai plasează în plan moral; în momentul acela el îl sfidează pe Dumnezeu, se situează în plan spiritual și comite păcatul de a contesta suveranitatea lui Dumnezeu.

Este o situație de o gravitate extremă, căci omul nu are niciun mijloc de a o depăși: fie că și-a dobândit bogăția prin mijloace nedrepte și e condamnabil pentru asta, fie că se declară îndreptățit și e condamnabil tocmai pentru îndreptățirea mijloacelor sale. În realitate nu poate să se întâmple altminteri. Desigur, filosofii pot să imagineze tot felul de ipoteze, care să arate că nu e așa, căci nu e vorba despre o necesitate logică, iar textele biblice nu sunt normative în această privință, dar dacă vrem să ținem seama de realitate, care corespunde adevărului și nu imaginației noastre sau unor posibilității mai mult sau mai puțin inventate, vom spune: „Într-adevăr, lucrurile s-ar putea petrece și altfel, dar în realitate se petrec așa”. Omul se găsește cu adevărat (și nu ipotetic) în această dilemă, ca urmare a naturii lui. Iar în revelația Sa, Dumnezeu nu ne spune că trebuie să fie așa, ci că este efectiv așa, pentru că așa vrea El, Dumnezeu.