Sanda Golopenția: Bulevardele vieții

Alăturând eseuri, pagini de jurnal, conferințe și dialoguri care descriu spații, obiecte, oameni și momente ale vieții proprii câtorva texte despre cărți, volumul constituie o recapitulare nesistematică în care invitațiile de colaborare pe teme date, întrebările interviurilor și interpelările lecturilor au avut un rol declanșator important. El evocă trasee, de la bulevardele care se succed unind peste Ocean Bucureștiul cu orașul american Providence, la localitățile și țările popasurilor sau ale drumețiilor de suflet (Bozovici, Breb, Săpânța, New York, Paris, Mexic, Spania, Santorini, Timișoara, America, Maramureș, Franța) și etape existențiale: anii de școală, de facultate, cu arestările și ședințele de demascare ale epocii; anii de cercetare (în domeniul lingvisticii structurale, al pragmaticii și semioticii, dar și pe teren, în Maramureș sau la Woonsocket, R.I.) alături de Al. Rosetti, Mihai Pop, Ovidiu Bîrlea, Marius Sala, Solomon Marcus, Thomas A. Sebeok; exilul, începând din 1980; revenirea în România după 1989; proiectele care se clarifică treptat prin munca meditată în arhive din România, Franța sau America, ducând la publicarea mai multor volume postume ale lui A. Golopenția (Ultima carteRomânii de la est de Bug, sau seria Rapsodia epistolară I–IV) și Ștefania Cristescu Golopenția (Descântatul în Cornova–Basarabia sau Sporul vieții).

„Mi-aş putea defini viaţa ca pe o înaintare de-a lungul a trei bulevarde bucureştene – Bulevardul Ardealului, Bulevardul 6 Martie şi Bulevardul Republicii – urmată de saltul peste Ocean, din care m-am ales cu Blackstone Boulevard la Providence. Primele trei nume marchează spaţii sau evenimente care mă definesc parţial: Ardealul (prin Banatul familiei tatei), începutul comunizării României la 6 martie 1945 şi proclamarea R.P.R. la 30 decembrie 1947 (devenită R.S.R. la 21 august 1965). Ultimul, comemorând sosirea, în anul 1635, a primului colonist englez în Rhode Island – William Blackstone, fondator al fermei Study Hill şi predicator – mă priveşte indirect: mă înscriu în şirul celor care au venit de departe la Providence.

De câţiva ani, am ieşit din raza bulevardelor. Ne plimbăm pe o stradă cu case mai mici, ai căror proprietari îşi îngrijesc cu pasiune florile şi gazonul, pe unii îi cunoaştem de acum, ne salutăm şi vorbim despre vreme. Doi dintre ei au instalat în faţa casei un dulăpior pe picior cu cărţi puse la dispoziţia trecătorilor pentru împrumut sau înlocuirea cu alte volume. Un cuplu a plantat tufe de zmeură, un altul, straturi de levănţică. Ne uităm, trecând, la revărsarea înaltă a verbinelor sau la cum se coc, ascunşi între frunze, strugurii negri de pe un gard al traseului.”

„A fi emisar al unui spaţiu cultural este singura garanţie de cultură umanistă autentică în zilele noastre. Nu există şi nu putem imagina o cultură umanistă globală (sau transnaţională) altfel decât prin vibraţia intercultura­lă, prin negocieri între spaţii şi valori culturale.”

„Scrisul a fost un mijloc de supravieţuire. Au fost momente când am scris în fiecare săptămână câte un eseu şi când am avut impresia că româna şi scrisul fac parte integrantă din existenţa mea. Plecarea a fost pentru mulţi dintre noi prilej de întărire a scrisului în română şi de acţiune românească, pe care nu le avusesem în ţară. Este vorba despre un fel de radicali­zare a interesului pentru România, multiplu dintr-o dată, pentru că o priveam din afară şi o priveam sub mai multe faţete.”

„Un mod de a înfrânge istoria, într-un fel, e de a acţio­na când poţi să o faci. Trecutul e mult mai complicat decât ne apare în clipa de faţă, pentru că nu s-a amplasat încă în acest trecut destulă energie de interpretare şi căutare.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *