Dan Negrescu: Romanul lui Constantin

III

Moartea şobolanului Mihai

La vârsta de 17 ani – către 18 – Constantin nu era revoltat din pricina condiţiilor de detenţie pe care trebuia să le suporte, cât mai curând de cauzele ce au dus la ele.

În calitate de elev eminent al unui liceu din capitală, înţelesese să-şi îndeplinească exemplar toate atribuţiile, inclusiv pe cea de şef al colegilor săi întru credinţă şi convingeri, nu doar învăţătură; cu toate acestea, termenul de “cuib” i se părea discutabil prin nuanţa sa fie viperină, fie clocitoare. Le spusese chiar şi unora mai mari: “nu suntem nici răi ca şerpii, nici proşti ca ouătoarele”.

Incinta, cu cei aproximativ doi metri pătraţi, cel mult, după socoteala lui, îi era suficientă. Câteva zăbrele deasupra asigurau o luminare mulţumitoare, în opinia tânărului încarcerat; până aproape de apusul soarelui.

Pardoseala, în schimb, îi crease probleme în primele câteva zile şi nopţi, căci era, în fapt, de la perete la perete, numai din gratii,  pe sub care se prelingea încet dar constant o apă puturoasă şi groasă şi noduroasă, adeverindu-i că şi ceilalţi, nevăzuţi, neştiuţi şi neauziţi, îşi făceau nevoile asemenea lui. După câteva zile, ajunse la concluzia că puţinătatea hranei constituia o binefacere în acel loc.

În prima noapte, oricum, nu dormi din cauza frigului, a duhorii şi a neadaptării la ceea ce avea să fie, în nopţile următorilor câţiva ani, patul lui Constantin.

Nici vigoarea de adolescent nu îi mai folosi însă la nimic în a doua noapte. Încercă întâi să se culce în lungul gratiilor, dar, în momentul în care era cât pe ce să aţipească, simţi ceva rece şi umed la călcâiul drept; ajunsese în celulă doar cu pantoful stâng; celălalt se pierduse în învălmăşeala din camionul armatei cu care fuseseră aduşi mai mulţi la închisoare; probabil în timpul coborârii deloc line, să-i fi căzut. Constantin avea picioare mici, astfel încât cel descălţat, simţind dezmorţirea adusă de somn, alunecă printre gratii în zoaiele apei care seara devenea parcă mai greoaie şi mult mai bulzoasă.

Tresări brusc şi îşi trase piciorul; ciorapul devenise greu şi puţea parcă mai tare decât zeama  vâscoasă în care se îmbibase. Constantin judecă scurt situaţia şi trase concluzia că nu era nimic de făcut.                                                             Dacă aştepta bidonul cu apă de băut – dimineaţa – oricum insuficientă pentru a-şi clăti ciorapul, însemna ca următoarele două zile să rămână doar cu pâinea şi fiertura sărată de varză. Între sete şi umezeala groasă a ciorapului, o alese pe aceasta din urmă.                                                                         După o sumară măsurătoare, decise că va dormi, probabil, destul de bine, invers decât încercase; urma să se întindă doar ziua. Îşi îndoi genunchii, se spijini de perete şi adormi.

Poate şi datorită funcţiei sale, Constantin făcea parte din lotul norocoşilor, dar, în mod surprinzător, acest aspect avea să-l ştie mult mai târziu şi departe de locul în care era întemniţat, de la domnul Ştefan, care îşi petrecea, cam în aceeaşi perioadă, timpul tinereţii într-o tabără de muncă pentru cei cu sânge necorespunzător vremurilor, după cum rezulta şi din legitimaţia primită de la autorităţile competente.

Domnul Ştefan avea să afle, după un număr de ani, de la un fost ofiţer al armatei, că în capitală fuseseră culeşi o mulţime de tineri, liceeni şi studenţi şi căraţi cu camioanele spre o curte mare; era noapte şi au fost coborâţi în grabă; reflectoarele aproape că le luau vederea, iar fetele, mai cu seamă, plângeau; unele de frig, altele pentru că presimţeau ceva.

Băieţii căutau să le ia apărarea îmbrăţişându-le; unii, mai fricoşi, începuseră să strige –  purtând în glas o disperare inconfundabilă – “n-am făcut nimic, n-am împuşcat pe nimeni…”, sau “aşa ne-a spus domnul de filosofie…”, sau “cel de religie…”.

Dar, ciudat şi neguros era faptul că nici soldaţii, nici gradaţii nu răspundeau în vreun fel la implorări sau lacrimi, ci, cu o vădită nervozitate împletită cu muţenia impusă de ordinele superiorului, îşi pregăteau muniţia de război.

Unul dintre ofiţeri ieşi în faţă şi îi rugă frumos să se potolească: nu vor păţi nimic, Comandantul ştie că sunt nişte tineri căzuţi în mrejele unor conducători lipsiţi de scrupule şi dornici doar de putere, chiar sacrificând ce are ţara mai bun; aceia ar trebui să fie aici şi nu ei, tinerii nevinovaţi; el vine chiar acum de la Conducerea Statului cu ordin să fie lăsaţi liberi, dar asta să nu o spună nimănui spre a nu se crede că în ţara noastră faci ce vrei, iar cei de sus închid ochii la orice.

Sutele de tineri amuţiră, doar câte o fată mai izbucnea în hohote, incapabilă să se stăpânească sau să creadă cele auzite.

Ofiţerul încheie pe un ton de sinceră dojană părintească: “În spatele vostru se întinde câmpul deschis; o luaţi la fugă şi alergaţi cât puteţi…să nu vă mai văd…Şi…copii…să nu mai faceţi prostii că nu merită să plătiţi pentru mârşăviile altora!”

În aceste ultime cuvinte răzbătea regretul sincer, inutil şi rar al celui care execută ordinele.

De fapt, după ani de zile, când avea să-i povestească domnului Ştefan

toate acestea, fostul ofiţer nu mai ştia sigur dacă acele cuvinte fuseseră rostite sau doar frământate de cel care între timp îşi desfăcuse discret tocul pistolului.

O singură clipă stăpâni o tăcere absolută în care toţi auziră de foarte departe un tren şi lătratul unui câine; ca un îndemn către câmpia de care li se vorbise ceva mai înainte. Asemeni unei prelungiri ale acestor chemări,  dintr-o dată, tinerii se întoarseră şi o rupseră la fugă. Lumina reflectoarelor le-o luă însă înainte, parcă pentru a le uşura goana şi a le deschide calea.

După câteva clipe începură să se audă, concomitent, strigătele sălbatice şi îngrozite ale celor ce ajunseseră primii la zidul alb şi înalt al cazarmei, dar şi răpăitul mitralierelor.

Fidel instrucţiunilor primite, ofiţerul trăgea şi el, cu pistolul, dar la grămadă, pentru a nu-şi reproşa vreodată că a ochit pe viu.

Dintr-un motiv necunoscut, fetele se întorceau şi fugeau către trăgători; era ca şi cum sperau că vor fi cruţate. Unele, într-un acces al ultimei răsuflări şi absurdităţi, îşi rupeau bluzele, arătându-şi sânii însângeraţi în faţa unor automate care acţionau la ordin, dar nu la rugăminţi şi disperare.

Băieţii mai încercau să sară zidul, dar pe albul îngheţat al varului, deveneau ţinte ideale chiar şi pentru începătorii din pluton.

“Au murit atunci tare mulţi tineri şi tare multe fete…şi ce frumoase erau unele…” încheie ofiţerul relatarea, luându-şi radioul de la reparat, din atelierul domnului Ştefan.

Un camion rămăsese însă în întuneric, la depărtare, iar cei din el nu văzuseră nimic şi nici nu auziseră mare lucru. Sub prelata aceluia se aflase şi Constantin.

Se trezi la o oră incertă pentru el, căci nu avea cu ce să măsoare timpul, dar printre zăbrele răzbătea deja ceva din lumina avară a iernii.

Îşi simţea genunchii înţepeniţi şi oarecum împovăraţi, dar nu din pricina dormitului încovrigat; îşi ridică greoi pleoapele şi avu o instantanee zvâcnire, interioară doar, căci altminteri nu-i îngăduiau pereţii celulei: de la apropierea nefirească, hidoasă chiar, a propriilor genunchi, îl privea, cu mustăţi tremurătoare şi coada aşternută în lungul gambelor lui crispate, un şobolan.

Neştiind cum să reacţioneze, Constantin îşi înfrână teama îmbinată deplin cu scârba şi începu prin a-l cerceta; adică exact ceea ce făcea şi vietatea de pe genunchii lui, probabil de mai mult timp.

Nu era nici mare ca în poveşti, nici mic încât să-l poţi ignora: era un şobolan aparte, adaptat la mediul său; prin urmare, nu avea blană lucioasă ci  scârnavă, plină de resturile metabolice prin care înota zi şi noapte; coada îi era răpănoasă din cauza crustei ce se păstra pe ea în unele locuri.

Văzându-se, la rândul său, privit, şobolanul încercă parcă să se ridice pe labele din spate, arătându-şi pântecul respingător, acoperit cu cicatrici şi smocuri de păr rămase pe piele din pricina scârnei aproape uscate la căldura genunchilor lui Constantin.

În acel moment însă tânărul se ridică brusc, iar şobolanul căzu pe gratii chiţăind furios.

Primul gând al lui Constantin fu acela că, şi dacă rozătoarea va rămâne cu el, trebuie să ştie din prima zi cine e stăpânul revirului, cum le spusese nu demult, profesorul de biologie, un neamţ îndrăgind nobleţea lupilor.

Şobolanul avea nevoie de cineva, după cât de costeliv era, iar acest lucru se adeveri pe la ora amiezii, socotind după lumina dinspre zăbrele, când, prin fanta uşii de fier, apăru un fel de pâine neagră, verzuie de la mucegai, un blid cu varză fiartă şi un bidon de tablă cu apă.

Fără a-şi pune problema să alunge vietatea – oricât era de respingătoare – Constantin aşeză pe o gratie mai lată câteva buncăţele de pâine şi fire de varză. Şobolanul înţelese numaidecât mesajul şi înghiţi totul hulpav, cioflăind atât de scârbos pentru auzul lui Constantin, încât acesta îşi regretă îndată dărnicia.

Gestul tânărului continuă în zilele şi săptămânile următoare, convertindu-se în ritual.

Şobolanul devenea însă tot mai corpolent, apărând la un moment dat riscul să nu mai poată pleca printre gratiile ce ţineau loc de pardoseală, după ce îşi mânca porţia; iar aceasta creştea de la o întâlnire la alta, căci animalul se uita tot mai rugător la Constantin, până în ziua în care, nemulţumit de cât primise, chiţăi sinistru şi sări direct în blidul cu varză.

În acel moment Constantin avu o revelaţie: retrăia, în compania acestui guzgan tot mai gras, lucios şi obraznic (înota deja mai puţin prin zeama de sub gratii), ceea ce îl adusese pe el aici, în această celulă respingătoare, iar pe alţii (nu ştia de ei) la zidul alb al cazarmei.

Simţea aceeaşi trădare josnică, ordinară, din partea şobolanlui, pe care o încercase cu luni de zile înainte, când fusese luat de la liceu şi aruncat ca un sac cu moloz în camionul armatei, trebuind să asculte, între timp, şi vorbele unui ofiţer plin de zel, indignare şi răcnete din care reieşea că “lasă…vă scoatem noi turbarea din cap…să nu mai vreţi voi să fiţi mari şi tari, potăile dracului…”

Încă din primele ore ale acelei neaşteptate schimbări, se întrebase de ce este el de vină, de ce colegii lui şi nu cei pe care îi ascultaseră de dragul ordinii, al disciplinei şi mai puţin dintr-o pornire de încredere care, oricum, s-ar fi dovedit prostească până la urmă, după cum aveau să o demonstreze evenimentele.

Se uită la şobolanul mai mult decât impertinent şi gândi cu voce tare: “poate a venit vremea să te botez…ce-ar fi să-ţi zic Mihai…?”

Şi acesta îi rămase numele, dar nu pentru mult timp.

Următoarele zile trecură sub semnul sporirii constante a lăcomiei lui Mihai; şobolanul chiar părea să fi înţeles botezul ca pe un soi de legitimare incontestabilă a prezenţei sale în viaţa celui ce îl hrănea, vădind un comportament care îl făcu pe Constantin să se gândească tot mai mult la cuvintele mentorului său, un om a cărui probitate crescuse, în viziunea liceanului, după aflarea faptului că asculta de strălucitul absolvent al unei universităţi germane: “Temelia oricărei lucrări o reprezintă ordinea şi fidelitatea, iar cel care se foloseşte de noi încălcând-o pe cea din urmă, trebuie zdrobit.”

La ora a ceea ce însemna prânzul pentru Constantin, şobolanul Mihai aştepta deja apariţia blidului cu îndătinata varză sleită şi sărată din abundenţă.

Conştient că s-ar putea pomeni cu rozătoarea lângă obraz, tânărul puse imediat fiertura jos, pe gratii; Mihai îşi intră de îndată în abuzivele drepturi, încălecând blidul.

Constantin îl privi din spate, apoi încetişor îşi scoase şoseta de pe piciorul neîncălţat, ajunsă un fel de crustă textilă, şi-o trase pe mâna dreaptă şi apucă şobolanul de gât strângându-l hotărât şi fără urmă de regret; Mihai chiţcăia feroce încercând să muşte şi să zgârie menghina necruţătoare, dar botul lacom şi dinţos cu fire de varză şi ghearele cu urme de scârnă umană nimereau armura duhnitoare  de pe degetele celui ce-l îngrăşase.

Lucid, cum fusese din copilărie şi cum avea să fie în continuare, Constantin strânse cu atenţie până când lui Mihai începură să-i apară primii stropi de sânge în jurul orbitelor; apoi o apăsare bruscă şi fără ezitări aduse rezultatul dorit: ochii însângeraţi ai şobolanului săriră de la locul lor împroşcând uşa metalică prin care de atâtea ori intrase mâncarea  ce avea  să-l piardă.

Mihai continua să se zbată; erau mai curând nişte convulsii. Constantin ştia însă din copilărie că şobolanii nu mor prin orbire; dimpotrivă, bunicul său îi spunea că acela căruia i-ai scos ochii îi duce şi pe ceilalţi după el. Nu prea înţelesese el nici atunci ce vrea să însemne exact învăţătura în doi peri a bătrânului, dar acum trebuia să ducă treaba până la capăt: slăbi strânsoarea şi, apucându-l pe Mihai de coadă, îl izbi de zidul celulei cu toată furia tânărului pângărit în fidelitatea sa.

În acel moment, părea că şobolanul se lipise pe tencuiala incertă, pentru ca imediat după aceea  să se desprindă în bucăţi de carne cu blană şi lichid roşu-negricios. În clipele ce urmară, pe perete rămase doar o pată mare de sânge în mijlocul căreia atârnau nişte intestine puturoase, întinse parcă într-o prelungire  cu botul nesuferit al rozătoarei.

În timp ce privea zidul, Constantin simţi instinctiv că mai păstra ceva din neobrăzata dihanie: în mână ţinea coada lui Mihai. Strânse atent toate resturile şi le aruncă printre gratii în scursoarea de unde veniseră, întrupate însă, cu câteva luni înainte.

Îşi cercetă cu atenţie blidul: una din labele îngheroşate ale celui ce fusese până de curând şobolanul Mihai, stătea printre firele de varză. O aruncă şi pe aceea, după care începu să-şi servească prânzul, căci – îşi spunea  – pentru moartea unui trădător nu merită să rămâi nemâncat.

În timp ce îşi mesteca ultima îmbucătură de pâine de pe care răsese jos floarea de mucegai, Constantin simţea tot mai convingător că, indiferent cât va mai sta în acel loc, prin zdrobirea şobolanului Mihai răzbunase toate infidelităţile, adică trădările, cărora le căzuse victimă până acum. Bău apoi restul de apă care i se păru mult mai limpede ca altădată, reuşind chiar să-şi spele o greaţă de care – cu puţină vreme înainte – nu ştia exact cum va scăpa.

Nu numai că nu avea să mai zacă mult, dar peste trei ani primea deja înalte decoraţii.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *