Parada…

are rolul evident de a impresiona, după cum putem observa periodic în varii locuri de pe mapamond; fie că e comemorativă, fie făcută „de paradă”, e clar că adesea ascunde ceva, iar implicarea trupelor militare trebuie privită cu admirativă suspiciune.

În română termenul e cu dublă origine, în funcție de zona Țării: fr. parade, germ. Parade. Mergând mai înapoi, ajungem la spaniolul parada din lat. parare, a pregăti, a orândui, a aranja, a se pregăti; transpus în sfera militară cu referire clară la trupe. Dar, până la pregătirea… paradei, nu trebuie omis parare cuncta ad bellum, adică a face toate pregătirile de război. Că viitoarea  paradă e preconcepută (de regulă învingătorii nu se gândesc că ar putea pierde…) adesea, ne-o sugerează și înțelesul a-și pune în gând al aceluiași verb, pentru viitor. Cel puțin suspect în acest caz e și înțelesul special a cumpăra pe bani, mai ales dacă parada are ceva de ascuns. 

Despre paradă făcută „de paradă” aflăm de la Suetonius care – nu știm totuși cât de obiectiv… – relatează cum a procedat Caligula (altminteri a avut și merite incontestabile în istoria Urbei Eterne)  după semi eșecul campaniei nordice din Britannia; în fapt campania a fost întreruptă probabil din cauza rezultatelor militare incerte. Dar, pentru că SPQR trebuia „alimentat” cu victorii, s-a decis o paradă grandioasă în care – ironizează Suetonius – trupele romane le-ar fi ordonat „învinșilor” care însă nu erau britannii  ci alții înveșmântați insular, să adune scoici ca „pradă de mare”. Deși relatarea este probabil exagerată, contemporaneitatea noastră probează că organizatorii sunt în stare de orice pentru a oferi un spectacol cât mai grandios.   De subliniat însă că romanii au  învins la scurt timp după aceea  și au rămas în Britannia patru secole. 

Mult mai interesantă, intrigantă chiar, ne apare parada triumfală de la Roma, avându-i ca protagoniști pe victoriosul imperator Aurelianus și învinsa Zenobia despre care am relatat recent în alt context. Dacă e să-i credem Istoriei Auguste, fie și pentru că îl prezintă pe Aurelianus într-o aureolă distinsă pe deplin meritată, parada triumfală a fost ceva fără precedent pe Tibru. Mai întâi, distinsa învinsă și-a asigurat supraviețuirea post paradă, adresându-i conducătorului lumii cuvintele „pe tine te recunosc de împărat, fiindcă știi să învingi”, adeverind astfel cugetarea unui alt imperator înțelept, după care „un popor trebuie să știe când să se predea…”. Și iat-o pe inteligenta învinsă: „când a fost purtată, apoi, în triumf, poporul roman n-a văzut nimic mai strălucitor. Mai întâi era așa de împodobită cu enorme pietre scumpe, încât de abia le suporta greutatea. Se zice că, deși era o femeie foarte puternică, s-a oprit în loc, spunând că nu poate duce mai departe greutatea podoabelor”. Dar, să nu ne amăgim căci „mâinile și picioarele îi erau legate în lanțuri de aur; și în jurul gâtului avea un lanț de aur pe care-l susținea unul din sclavii persani care o precedau”. Privită în ansamblu, parada pare menită să mulțumească ambele părți, adeverindu-se destul de limpede că există și situații în care  victoria dă o șansă înfrângerii. 

Dar, pentru că sugeram la început că parada are adesea și o latură ascunsă (nu neapărat financiar), nu pot să nu amintesc, fără pretenții etimologice dar cine știe, substantivul latin parada cu sensuri… acoperitoare, adică acoperământ (la o barcă), copertină; rămâne de lămurit ce acoperă parada. Înțelesul foarte vechi ar fi acela de separare; cine de cine? Publicul de tribune, spre pildă…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *