Sunt nopţi în care visele noastre mă absorb ca un maelstrom, sunt nopţi în care visele noastre mă sorb în vârtejul lor ca un vast, labirintic montagne-russe, sunt nopţi în care visele noastre mă ard la trezie asemeni lavei ce izbucneşte din pământul lichid căruia mă dăruiesc,până la uitare de sine.
Şi poate că de aceea dragostea de dincolo de moarte, acea dragoste stângace şi îndurerată, delicată şi tandră, despre care scriu paginile noastre, se refugiază în camera de ecouri a reveriei şi a visului, ca şi cum ar evita confruntarea cu aspra lumină a zilei, ca şi cum ar căuta, instinctiv, răgazul melancoliei căruia să i se dăruie, întreagă şi înseninată.
Este aceasta dragostea din care egoismul şi teroarea pământească au fost gonite de vântul ce vine din larg, aducând cu sine promoţii neliniştite de pescăruşi ce plutesc în furtună, asemeni unor faruri ce cutreieră văzduhul cutremurat şi instabil: pustiite de oamenii frivoli, plajele acestei toamne târzii devin hârtia pe care mâinile noastre unite scriu rândurile iubirii, aşteptând ca norii ce cresc din întinderea undelor să poarte cuvintele risipite departe, tot mai departe, până dincolo de orizont.
Nu am căutat, în aceste pagini ale noastre, înfloritura barocă a calofiliei vane şi nu am fost ispitiţi de jerbele frazelor ce ţâşnesc asemeni unor rachete spre cer. Căci tot ceea ce ne-a mai rămas este adăpostul pe care timpul îl sapă în malul de mare, ca un golf în care se adună, zi după zi, fragmentele smulse memoriei noastre.
Dragostea de dincolo de moarte îşi creează, treptat şi timid, propriul ei timp, înlocuind curgerea implacabilă a vieţii cu ocolul de contemplare al dorului şi cu nopţile în care tot ceea ce am fost se retrezeşte în noi, sălbatic şi orbitor, ca o magmă de stele. Timpul omenesc, timpul orb, timpul raţiunii sterpe se topeşte în fluviul ce curge spre mare cu lentoarea şarpelui ce se autodevoră. Răbdarea morţii pătrunde în viaţă, ca un cuţit ce înaintează în carne, iar contopirea de vârste ne dăruieşte ceva din nemurirea pe care doar sfârşitul ne-o poate acorda, în cele din urmă.
Şi niciodată, în acest vise ce explodează în ochii noştri ca nişte creaturi ale mării arzânde, nu te zăresc atinsă de aripa agoniei şi a bătrâneţii: uneori, în clipa în care sentimentul morţii tale pătrunde spre noi ca o bănuială nespusă, tristeţea amurgului mi se pare că te încearcă şi te îndepărtezi de mine cu discreţia ce ascunde presimţirea dimineţii.
Şi ştiu că doar pronunţarea morţii, invocarea ei pot sfâşia vraja înlăcrimată ce ne este îngăduită de dinamica nocturnă a irisului magnetic. Şi nu rostim acest cuvânt al sfârşitului, căci refuzâm întreruperea continuităţii tremurătoare fără de care nu am mai fi decât fragmente alunecând în vidul eliberat de iubire.
O stranie complicitate ne uneşte, în moarte, ca şi în viaţă, de parcă locul cuvintelor este luat de şoaptele pe care le murmură buzele ce tresaltă în grădina casei noastre, mişcate de freamătul raiului domestic în care aşteptăm să ne topim. Simbolişti provinciali, ne reîntoarcem spre casa de jucării a gării străjuite de ceasornicul încremenit şi privim la un cer de romantică modestie, ca o dedicaţie pe pagina de gardă a cărţilor adormite.
Şi fericirea despre care nu am încetat să visăm se arcuieşte peste noi, stângace şi înseninată. Părăsind moartea, regăsim dragostea noastră, ascunsă în sertarele copleşite de vreme: mâinile noastre se ating şi anotimpul fără de capăt ne atrage spre adâncul de unde, ca o chemare a iubirii.