Dan Negrescu: Mehala – o poveste

CUM L-AM CUNOSCUT PE ADOLF HITLER

Precum în cazul lui Orbuloni, rebotezat Orbete, în ciuda văzului său excepţional, suspect, conform babei Buba, care-l urmărise, copil fiind, cum înghiţea ochii unui uliu, şi în privinţa lui Adolf Hitner lucrurile stăteau cam la fel, adeverind dacă nu chiar aversiunea, atunci măcar comoditatea firească a măhălenţilor în pronunţarea numelor prea lungi sau a grupurilor consonantice considerate imposibile; ca atare, inclusiv cu ajutorul istoriei contemporane, măhăleanţul era cunoscut ca domnul Adolf Hitler, mult mai uşor de rostit şi, oricum, cu o rezonanţă remarcabilă, cel puţin pentru câţiva ani de zile.

Părinţii săi, tradiţionalii Johann şi Maria, îi spuneau Dolfi, în timp ce necunoscătorii de germană, destul de puţini la număr în Mehala, îl alintau şi la maturitate cu Dolfuţ sau Dolfuţu, fără nici o conotaţie care să trimită la variile sudalme ale cartierului.

În perioada războiului, mulţi măhălenţi credeau că „esta o s-o ducă bine, mă, cu numele lui”, fără a-şi pune problema că, la o adică, pe Adolf al lor, fie că era Dolfi, fie Dolfuţ, îl chema Hitner şi nu precum pe aliatul de nădejde al Statului. Din trăncăneala specifică a unor vecini, rezultă convocarea lui Adolf la sediul comandamentului german spre a se verifica dacă într-adevăr în Mehala vieţuieşte o rudă, fie şi îndepărtată, a Führerului. Ofiţerul care întreprinse verificarea, profesor de germană pe timp de pace, izbucni în hohote de râs când constată despre ce este vorba, apoi îi spuse aproape mecanic măhăleanţului, evident, pe limba lor „Domnule Adolf Hitner, – că nu e bine să ne jucăm cu numele Marelui Conducător – dacă tot au avut grijă vecinii să vii până aici, semnează pentru ordinul de recrutare; iar dacă ajungi la sârbi, vreau să spun prizonier, să nu-ţi spui nicidecum numele, că or să-l înţeleagă poate ca şi ai tăi…”

N-a fost însă să fie aşa şi probabil că a fost mai bine, până la un moment dat.

Prietenul său, domnul Tibor, un tânăr nu neapărat guraliv, cât poate naiv, întâlnindu-l pe Dolfi ziua în amiaza mare, în piaţa dintre cele două biserici aflate faţă-n faţă, plină la ora aceea de lume venită să cumpere lubeniţe, sau „Milonen”, cum îmbiau vânzătorii, avu o ieşire cel puţin ciudată  şi care, şmecheroasă în intenţie, se adeveri curând, prin efecte, a fi prostie; ridică braţul drept şi îi adresă cumva în doi peri, cu un zâmbet tâmp, un „Heil Hitner!”, dovedind o pronunţie impecabilă de data aceasta. Cei aflaţi în apropiere amuţiră surprinşi şi îşi întoarseră privirile către cei doi. Părintele Johannes, ţinând un pepene galben într-o mână, iar în cealaltă un ţecher, le spuse cu vădită îngrijorare „Păieţi, nu e pine să clumiţi!”, apoi dispăru fără urmă. Şi ceilalţi se îndepărtară de cei doi, pentru ca, în câteva minute,  să nu mai fie picior de măhăleanţ, sporind uimirea lubeniţarilor care nu auziseră şi nu văzuseră nimic.

Vigilenţa trupelor aliate era pe măsura celei manifestate de autorităţile autohtone.

Adolf obţinu o nouă convocare, dar, de data aceasta, nu stârni râsul vreunui conaţional, ci purtă un soi de convorbire total dezechilibrată cu un civil care, în urma argumentelor conform cărora „trebuie să-l slăveşti pe Conducător!”, îl lăsă cu buzele sângerânde şi vreo patru dinţi lipsă în faţă. Înainte de retragere, Adolf semnă o declaraţie prin care se angaja solemn să le semnaleze organelor abilitate fiecare caz de stâlcire onomastică, într-un fel sau altul. Era, evident, imposibil, căci ar fi însemnat să toarne aproape toată Mehala, sau o bună parte din ea, astfel că, până la sfârşitul războiului, nu-şi împlini nicidecum angajamentul.

Tibor se prezentă la sediul Siguranţei, unde mare lucru nu se întâmplă; dintr-o încăpere vecină se auzeau alternativ urlete şi horcăieli, dar cel care-l luă în primire îi spuse simplu „Aia-i pentru comunişti… tu du-te dracului acasă şi până-s ăştia aici nu-ţi mai saluta prietenul ca un tâmpit, că a doua oară nu te mai scapă nimeni…”. Tibor voi să-i explice interlocutorului că „ştiţi… e un fel de glumă… că…”, dar primi un „gura!… semnează şi cară-te!”. Plecă fără să ştie că peste câţiva ani va reveni în aceeaşi clădire pentru a scăpa din nou, în mod miraculos, chiar incredibil.

Pentru Adolf, întâmplarea avu însă şi o latură benefică; îi fusese anulat ordinul de recrutare în trupele de elită, fiind un element „cu un caracter slab, necorespunzător doctrinei noastre; la următoarea abatere, propunem internarea, în spiritul generoasei noastre devize Munca te face liber”.

Secunda întâmplare nefericită veni peste un timp, dar deznodământul se dovedi a fi unul fericit.

Adolf era un meşter foarte priceput, confirmând de fiecare dată expresia „treabă nemţească”. Aptitudinile de tâmplar şi tinichigiu erau periodic completate cu cea de moalăr. În plină conflagraţie mondială, Adolf cedă insistenţelor unei vecine şi se apucă de zugrăvit bucătăria de vară a acesteia. Mai făcea câte o pauză în timpul căreia servea un şnaps cu pâine, ştiind de la bunica sa, agricultoare într-un sat şvăbesc din apropiere, că şi la câmp puterea ţi-o dă un dărab dă pită muiată în răchie şi mestecată dimineaţa la răsăritul soarelui.

Observând că sticla e tot mai goală, femeia îi spuse direct „Apăi, Dolfuţule, mai încet cu ştampla şî dă-i cu farba!”, la care moalărul, cu memoria dezlegată, îi replică prietenos „Doamna Ani, iaca o să zîci cum am auzit io că i-o zîs unu dîn Ungaria, ceva d-ăla cu politica, lu regele dîn Italia, cică zîce unguru Servus Victor, ne stă-n cârcă un pictor”. Spre norocul lui Dolfuţ, anecdotica zicere cu aluzie la Führer n-a fost auzită probabil de nimeni, sau, dacă totuşi da, nu mai producea efecte, căci seara s-a auzit la radio vocea regelui autohton care anunţa „întoarcerea armelor”.

După câţiva ani petrecuţi în stepa învingătorilor unde numele, nici corect, nici stâlcit, nu-i adusese neajunsuri, căci fiecare era doar un număr, după pilda celor învinşi, domnul Adolf Hitner, asemenea multor conaţionali măhălenţi, se întoarse acasă. În mod firesc, oamenii fiind cam aceeaşi, iar dificultăţile de pronunţie similare, toţi spuneau că „s-o întors şî Hitler”, sau „o vinit Dolfuţu nost acasă”, sau „Dolfi a revenit”.

Buba spuse însă doar atât: „Na, acu să văd io cu eştia cum s-o dăscurca, că prea luminat nu-i la minte, numa la răchie…”

Noile autorităţi însă, contrar aşteptărilor, erau preocupate cu altele şi-apoi, în acte, numele era cel corect.

La adunarea de constituire a gospodăriei agricole colective Drumul lui Lenin din Mehala au fost aduşi în primul rând cei fără pământ, intuindu-se că aceştia vor adera necondiţionat, mai ales că nu li se lua nimic. Schema gospodăriei includea şi posturi considerate superioare, adică meşteşugăreşti. Activistul de la raion, prin discursul său, vădea, în ciuda rolului său, o aproape nedisimulată admiraţie pentru şvabii măhălenţi, îndemnându-i ca „după ce au pus umărul şi priceperea la reconstrucţia  marelui frate şi vecin”, să nu prididească eforturile pentru „edificarea bunăstării cartierului lor drag, aşa cum au făcut-o şi strămoşii lor”. După asemenea vorbe înălţătoare, domnul William, care de teamă îşi scria mai nou numele Vili, deveni potcovarul instituţiei, Arpad, deşi pretindea că e neamţ după mamă, trecu la amânaţi, deocamdată, iar Dolfuţu fusese numit responsabil peste extinctoare  la hambarele în care urma să fie adăpostite  fânul şi paiele pentru cai, vaci şi alte vieţuitoare, devenite, într-un viitor apropiat şi fericit, ale tuturor. Neputând fi suspectat de vreo intenţie, tânărul activist reluă apoi lista noilor gospodari de la Drumul lui Lenin, rostind firesc, ca şi cum ar fi fost măhăleanţ, cuvintele „responsabil la extinctoare, tovarăşul Adolf Hitler”. Nici zâmbetele celor din primele rânduri nu-l făcură  conştient de eroarea limbii.

Spurcat la gură ca întotdeauna, Floca, prezent la adunarea solemnă, îi şopti proaspătului responsabil: „Mă, Dolfuţule, vezi, mă, ce faci p-acolo, că io am văzut un stingător din elea şî zîce că-s făcute şî umplute, mă, la coperativa Flacăra Roşie, mă, auz tu, Dolfuţule…?”

Primul semn că Adolf era în continuare urmărit se arătă din săptămâna în care îşi preluă postul: pe fiecare extinctor era lipită o etichetă cu un scurt text dactilografiat care se încheia cu specificarea „Responsabil: Adolf Hitner”; cineva, probabil unul dintre răuvoitorii săi (Floca era unul dintre suspecţi, mai ales că era sârb şi posibil titoist, conform anchetei întreprinse de sectoristul Puiu Balint) sau vreun derbedeu din Mehala, modifică cu creion chimic pe toate cele douăsprezece extinctoare numele, care-şi reluă forma măhăleanţă, adică Hitler. Întâmplarea în sine trecu totuşi aproape neobservată sau, în orice caz, fără consecinţe evidente. Adolf nu era nici supărat, nici bucuros, ducându-şi senin falsa povară onomastică.

Răul cel mare veni într-o noapte de vară, iar cauza adevărată rămase necunoscută pentru totdeauna.

Bunul Petru intră în casă şi anunţă solemn, aproape înfricoşător „Îi foc mare, încolo cătră hambare…” Ieşind în curte, am văzut cerul roşu în direcţia indicată de Petru şi am auzit întrebarea lui fără răspuns „Cine i-o fi făcut-o şi asta lu Dolfi?, apoi către mine „Ştii tu, ăla de-i zicem Hitler…”

Pompierii, s-a aflat a doua zi la capătul tramvaiului patru, n-au putut face mare lucru, căci, vorba unui măhăleanţ „doar o fost foc dă paie”.

Ancheta mergea pe două piste: fie neglijenţa responsabilului de la extinctoare, care s-au dovedit inutilizabile având încărcătura parţial expirată, fie un sabotaj la adresa bunurilor întregului popor. Până la urmă a reieşit că nu cauza era urmărită, ci găsirea celui care să plătească paguba. Adolf era persoana ideală în viziunea anchetatorilor şi a partidului: era văduv (soţia murise undeva lângă Volga), avea un copil distrofic, nu era membru de partid, aparţinea naţiei învinse şi mai avusese şi continua să aibă probleme cu numele. Spre nenorocul său, la toate acestea se mai adăuga ceva, o meteahnă care, de asemenea, fusese luată în calcul de anchetatori. Parohul îi spusese de câteva ori „Dolfi, nu e bine să intri mereu la LINIŞTEA înainte de a merge la lucru… Monopolul, chiar şi cu sirop, nu e bun!”

Părintele Johannes avea, în general, dreptate, numai că greşea localizarea. Dolfi nu intra niciodată la LINIŞTEA, pentru că nu-i pica în drum, ci la OGORUL, aproape la fel de celebru şi trezind gelozii printre consumatori. Nimeni nu voise să creadă că tocmai în acea seară, în uralele şogorilor şi gaşperilor de Mehala, Adolf, Dolfi sau Dolfuţ intră totuşi la LINIŞTEA, după care, monopolizat peste măsură, plecă acasă, căci avea liber în acel interval. La închisoare nu a ajuns, dar timp de şapte ani a plătit despăgubiri, încât  măhălenţii se mirau ciudos „da cât dracu or costat paili elea???”

După ce-şi achită conştiincios ultima rată penală, domnul Adolf Hitner, asemenea multor conaţionali, plecă în ţara de origine; ducea cu el o anume teamă care părea să-l domine pe viaţă.

Ultimul lucru vândut era propriul loc de veci din Mehala, ce purta deja gravat numele său alături de al fiului, neputincios în faţa bolii. După întocmirea actelor, simţi o uşurare, căci, până şi în civilizatul cimitir parohial, cineva îi stâlcise voit numele. Zâmbi apoi când, după ani, veni de ziua morţilor să pună o floare pentru copil şi constată că noul proprietar, grăbit şi el probabil, îşi înscrisese deja numele pe placa albă: Ion Antonescu.

Nu zăbovi în Mehala. Nu-l mai cunoştea nimeni. Până şi baba Buba murise de ceva vreme.

Un comentariu

  1. Agnes Davidovici says:

    Genial!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *