Demnitatea personalității stătea așadar în faptă; demnitatea persoanei stă în faptul de a povesti. Dar ce înseamnă „a povesti”? Nu povestește în adevăratul sens al cuvântului nici cel ce relatează pur și simplu o istorie doar de dragul întâmplărilor senzaționale cuprinse în ea, nici cel ce rostește solemn un descântec, o rugăciune sau un imn; altfel spus, nici personajul, nici personalitatea nu sunt adevărații povestitori, ci doar persoana. Pentru povestitor, nici eficacitatea nudă a semnificației, nici eficacitatea în sine a rostirii nu au, în primul rând, mare importanță, ci numai eficacitatea unei bune întâlniri cu sine și cu celălalt. Povestea nu este nici faptă, nici comunicare de informații, ci numai comuniune. Povestești ca să te aduni laolaltă cu tine și cu celălalt și pentru ca această adunare laolaltă să stea sub un ceas bun și sub o rodnică binecuvântare. Când povestitorul e singur, el nu-i singur, căci împreună cu ele și povestea sa; iar când povestitorul nu e singur, el este și singur, căci se desprindede lume prin povestea sa. Astfel, singur-nesingur, povestitorul se ascunde și se dezvăluie, tace și glăsuiește; comuniunea care se creează stă pe o intimitate delicată, se nutrește dintr-o semiobscuritate mângâietoare. Povestea se naște și dă floare în penumbra persoanei.
Dar oare oamenii de altădată nu știau a povesti? Ba da, atunci când nu urmăreau neapărat să fie personalități, ei știau și să povestească. Dar noi, care am pierdut atâta, care a trebuit să abandonăm, în defensiva noastră, atâtea poziții fundamentale, nu avem de ales: noi trebuie să putem povesti.
Și să rostim, firește, buna poveste, cea despre rigoare. Dar cum povestești despre rigoare? Comuniind prin durerea de a o fi pierdut.
Poate că acesta este de fapt rostul adânc, pentru noi, al culturii, al trăirii în și prin cultură. Nu vanitatea de a ști câte ceva mai mult despre alții, nu iluzia de a ne rezolva problemele prin procura soluțiilor oferite de civilizațiile trecutului, nu ambiția ridicolă de a judeca și de a da lecții ar trebui să explice și să determine un angajament real pentru cultură, ci marea, dar și unica, cred, șansă ce se deschide astfel ca, povestind despre oamenii rigorii și despre faptele lor, să ieșim din deficitul nostru de umanitate pe calea persoanei. Fiindcă atunci când ni s-au năruit templele majestuoase ale certitudinilor, când din zidăria lor semeață n-a mai rămas decât moloz, putem încă edifica un templu din durerea și nostalgia noastră pentru ele. Iar atunci când nu mai avem nici preoți, nici holocausturi, când profeția a pierit din mijlocul nostru, mai este totuși cu putință să ne fim nouă înșine și preot, și jertfă, iar cu speranța noastră să încercăm poarta viitorului. Fără instituții credibile, fără magistrați, fără precepte sau nemaipunând prea mult temei pe cele existente, pe care le urmăm cel mult din conformismul impus veneticului aflat într-o țară străină, s-ar părea că sub picioarele noastre se cască abisul. Dar nu vom pieri, ci, privindu-l și nelăsându-l să ne privească, invers de cum spunea Nietzsche, rămânând în picioare pe buza sa, vom învăța să-i fim paznici buni și lui, și nouă înșine, depănând neîncetat povestea pierderilor noastre. Iar dacă ne-am exilat din împărăția rigorii, dacă diaspora noastră este aspră și grea mucenicie, vom birui până la urmă, de vom ști să punem rigoare în felul în care trăim exilul și diaspora. Și astfel, povestea despre rigoare va zămisli nouă rigoare a poveștii. Atunci, precum în legenda hasidică, minunea se va face din nou.
