Andrei Cornea – Penumbra (2)

Scriu aceste pagini destul de neașezate, lipsite de metodă și fără sistem, în plus de o competență pe care sunt cel dintâi a mi-o pune la îndoială, străbătute adesea de ireverență și de vădite parțialități, având, nădăjduiesc, o singură scuză: intenția de a ajuta în acest fel la privatizarea filosofiei și a meditației autentice. Sau, poate ar fi mai bine de spus, la reprivatizarea lor. Căci nu fusese condiția filosofiei la originile ei tocmai aceasta – de a fi prietenoasă și familiară, neinstituționalizată și directă, chiar dacă nu simplă – în vremea când Socrate colinda străzile, piețele și gimnaziile, abordându-i pe atenieni cu bunăvoință, cu căldură și plăcută cordialitate? Numai că atenienii, șocați pesemne de această prea mare familiaritate filosofică, după ce și-au râs, prin Aristofan, de Socrate, i-au dat să bea cucuta…

Astăzi, nu numai cucuta ar amenința în primul rând o încercare de a privatiza cugetarea adevărată, ci, alături de o teamă și o ezitare generalizate, mai cu seamă ironia și sarcasmul docților și somităților – monștrii sacri ai înțelepciunii. Și nu-i, la urma urmelor, de mirare. Căci edificiile filosofice ridicate cu mare trudă de-a lungul atâtor secole au alcătuit o veritabilă cetate, impozantă ca mărime și întru totul redutabilă, asupra căreia s-au stabilit veritabile drepturi senioriale, aproape imposibil de pus în discuție. Disciplinele filosofice sunt acum, mai mult ca niciodată, instituționalizate, oficializate, organizate, iar noi, simpli particulari, ne-am văzut expropriați de uzufructul lor în favoarea catedrelor universitare, a periodicelor savante, a congreselor de toate felurile, a politicienilor de toate culorile, a sociologilor sau a magistraților. Iar totul se află pus sub paza severă a specialiștilor și a profesioniștilor, în stare să mânuiască cu o dibăcie uimitoare panoplia de temut a citatelor și care săvârșesc neîncetat abluțiuni rituale în magma unui limbaj aspru, pedant și străin – o limbă ce nu mai e a oamenilor și care n-are cum deveni nici a zeilor. E doar, poate, limba unor îngeri căzuți, împodobiți de altfel cu titluri universitare sonore și având beneficiul unei suverane înțelepciuni și al unei reputații neștirbite; aceasta, uneori, cel puțin, până când indiscreția postumă nu le-a iscodit secretele biografiei.

Să cerem atunci ,,exproprierea expropriatorilor”? Nicidecum. Căci ar însemna așa ceva să facem elogiul ignoranței și al uneia în nici un caz docte, cum se gândea Nicolaus Cusanus. Dimpotrivă, nu am ști cum să îndemnăm mai mult la studiu și la cercetarea aprofundată și serioasă a marilor creații ale gândului și cugetării și nu doar dintr-un sentiment de deferentă recunoștință față de ceea ce au făcut înaintașii noștri, dar și cu conștiința măreției lor și a puținătății și a slăbiciunii noastre.Dar aceasta încă nu înseamnă că artrebui să ne mulțumim cu o asimilare prin procură a filosofiei și cu conspectarea conștiincioasă a marilor cărți ale acesteia. Filosofia nu poate fi doar o specialitate (ori un mănunchi de specialități) și nu avem voie să delegăm neîncetat câțiva experți să gândească în locul nostru.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *