Victor Teişanu :Dinu Pillat sau literatura ca preț al libertății

Viața a fost pentru Dinu Pillat un lung șir de încercări dureroase. Deși, prin structura și educația sa cărturărească, el și-ar fi dorit exact contrariul, adică tihna unui spațiu al intimității, propice studiului și scrisului. Oricum, era însă limpede că, după instaurarea terorii comuniste, un exponent al familiei Pillat, moșierești și liberale, cu ancore și în neamul Brătienilor, nu putea scăpa de brațul vigilent al Securității. Mai ales că acum se adăuga o nouă culpă: Dinu Pillat scrisese și difuzase printre prieteni un roman inspirat din Mișcarea legionară, cea atât de aprig prigonită în epocă. Romanul cu pricina, intitulat Așteptând ceasul de apoi și aflat în manuscris, stârnise deja interesul instituțiilor de urmărire, fiind catalogat ca probă irefutabilă a vinovăției autorului față de noul regim. Așa că, arestat în martie 1959 și torturat timp de 10 zile, autorul indică în cele din urmă ascunzătoarea manuscrisului, care va fi imediat confiscat. De pe urma romanului, autorul a avut multe de pătimit în anii detenției. (Cu privire la chinurile deținutului Dinu Pillat aflăm câte ceva și de la Florin Constantin Pavlovici în Tortura, pe înțelesul tuturor, 2001). Nu întâmplător, la întoarcerea din gulag, Dinu Pillat renunță definitiv la ficțiune, consacrându-se criticii și eseisticii literare. Așteptând ceasul de apoi a căpătat astfel, grație perseverenței securiștilor, un fel de aură misterioasă, provocând curiozități ascunse cu privire la conținutul textului. Într-un fel, faima manuscrisului preceda cu mult șansa unei ipotetice apariții editoriale. De altfel traseul romanului are dimensiuni odiseice. Conceput în 1943, scris integral la Miorcani în vara anului 1948 și revizuit ultima oară în 1955 la București, textul trece prin multe mâini și lecturi până să fie confiscat. Iar după ce pecetluiește soarta lui Dinu Pillat, încadrat ca deținut politic la „crimă de trădare de patrie” și „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, manuscrisul dispare pur și simplu jumătate de secol. Zadarnic l-au revendicat, după amnistia din 1964, însuși autorul său, iar din 1990 încoace o cohortă de ziariști, cercetători și editori. Și chiar în pofida faptului că în 1997 Curtea Supremă de Justiție casează, pentru autor și roman, sentința de condamnare din 1960.
Întregul text, recuperat și tipărit abia în 2010, pare a justifica pe deplin așteptările publicului. Referindu-se doar la perioada de clandestinitate a mișcării legionare, survenită în decembrie 1933, romanul încerca o abordare echidistantă, fără a ignora totuși fluctuațiile afective și psihologice complicate ale personajelor. Încât propria apreciere a autorului, dintr-o scrisoare trimisă soției în 1948, e cât se poate de întemeiată: „am realizat o carte într-adevăr semnificativă”. Cât despre unele observații venite din partea lui Călinescu, Vianu sau Vladimir Streinu, ele sunt explicabile dacă avem în vedere trendul ideologic al epocii în care au fost emise. Și pe urmă vorbim de literatură, unde nu fotografia realității asigură succesul, ci sublimarea ei. Altfel spus, istoria, supusă libertății imaginative și procesată ca atare, se metamorfozează în beletristică. Din punctul nostru de vedere, suflul autentic de viață al personajelor, atmosfera încărcată, cu primejdii plutind mereu în aer, teribila luptă interioară zguduind conștiințe, tensiunea unor ani tulburi, când idealurile, greșite sau nu, devin singura miză pentru care merită să trăiești sau să mori, toate găsindu-și la Dinu Pillat imaginea potrivită, transformă romanul într-un spectacol vibrant, plin de ritm și culoare. Prin eleganța stilului și factura prozodică autorul continuă, cu succes, o linie savuroasă a prozei interbelice. Și pentru că vizează mișcarea legionară doar în anii ei de clandestinitate, evenimentele textului nu se remarcă prin amplitudine, ci mai degrabă prin semnificație, generată de spiritul anarhic al unor revoltați fără busolă, dar pătrunși de misionarismul lor în scopul purificării naționale.
Narațiunea, inspirată de mișcarea legionară, aici numindu-se mișcarea Vestitorilor, ar fi în rezumat următoarea: niște tineri, adunați în jurul conducătorului lor, Toma Vesper (în carte, mai mult o prezență simbolică), își propun reformarea societății românești, profund viciată de pasivitate și aluviuni ideologice care-i pun în pericol puritatea. „Noi vrem să scoatem neamul acesta din inerția lui, să-l facem să trăiască la înalta tensiune a spiritualității creștine!”, clamează unul dintre personaje. O reformă înfăptuită însă de „misionari laici”. Medicul Rotaru, studenții Vasia, Darie și Serafim, suplinitorul la gimnastică Stanian ori elevii Ștefănucă, Nicoară și Cernat, devin protagoniștii Vestitorilor. După suprimarea prim-ministrului și dizolvarea Mișcării de către autorități, membrii grupării acționează mai mult pe cont propriu, aproape haotic. Rotaru, implicat în lichidarea prim-ministrului, se ascunde în munți, revenind după o lună, precaut și anonim, la București. Pare cel mai înverșunat dintre Vestitori, dezamăgit, ca și Stanian, de apatia camarazilor și chiar a conducătorului Vesper, arestat din nou de agenții Siguranței. Intrăm acum în intimitatea familiilor Răutu și Holban, ambele cu moșii în Moldova și legate, fiecare în felul ei, de agitația Vestitorilor. Sebastian Răutu, înregimentat politic și intolerant cu mișcarea tinerilor, devine prim-ministru, prin urmare țintă nouă pentru Vestitori. Nici familia Holban nu se bucură de tihnă: fiica, Liliana, e îndrăgostită de taciturnul Vasia, iar cei doi fii, Lucian și Ștefănucă, Vestitori convinși și crezând în datoria lor mesianică, înseamnă permanentă sursă de griji pentru nefericita lor mamă, Raluca. Inclusiv după incidentele de la Universitate când, în așteptarea profesorului de metafizică, Vestitorii, între care și Lucian, îi umilesc pe studenții evrei, alungându-i din amfiteatru. Unul dintre ei, pentru că nu apucase să se evacueze, este chiar lovit cu pumnul de Stanian. Lucrurile se precipită și mai mult când, sub pretextul fugii de sub escortă, Toma Vesper va fi ucis la ordinul Siguranței. În rândul Vestitorilor, odată cu atitudinea defetistă, se insinuează și dorința de a reacționa cât mai ferm. Se organizează, ilegal, marșuri și întruniri izolate. Apoi se pune la cale greva generală a studenților, în fiecare facultate, ca protest pentru uciderea lui Vesper. Trădați de lunecosul și oportunistul Lică, organizatorii pică în plasa Siguranței. Singurul care nu capitulează este Vasia. Acesta, însetat de acțiune, îl împușcă pe comisarul Boian și apoi dispare, pierzându-și urma. Devenit liderul mișcării, Rotaru îi mobilizează pe Ștefănucă, Nicoară și Cernat, cerându-le să-l lichideze, la teatru, cu prilejul unui spectacol, pe prim-ministrul Sebastian Răutu. Nu știau însă că întrunirea este filată de agenții Siguranței și că nu vor mai ajunge la atentat: Rotaru este împușcat chiar la intrarea în locuință, iar cei trei elevi, arestați și supuși anchetei. La conducerea Vestitorilor ajunge secundul lui Rotaru, un medic cu grave probleme psihice, prins și acesta repede și internat într-un spital de specialitate. Izolați unii de alții, fiecare acționând conform propriilor impulsuri, Vestitorii nu-și mai pot pune în practică utopiile reformiste. Ultima ispravă aparține lui Vasia, care își descarcă revolverul în prim-ministrul Răutu, fiind la rându-i împușcat. Cam așa se încheie aventura Vestitorilor, mai degrabă o grupare neunitară de singuratici.
De altfel romancierul ține să sublinieze, cu orice ocazie, singurătatea personajelor sale, mai toate închise în carapacea propriei conștiințe. Poate că sentimentul acestei autoizolări să fi declanșat în ele dorința de a ieși în evidență și de a se răzbuna pe prezumtiva ostilitate a mediului. Pentru o lume nouă, trebuie dărâmată mai întâi cea veche: „De câte ori mi se întâmplă să trec prin fața unei statui sau pe lângă zidurile edificiilor publice, îmi pare rău că nu am ceva la mine cu care să arunc totul în aer”, recunoaște sincer Vasia. Introvertit este și Lucian, prea puțin dispus să comunice cu semenii, dar nu lipsit de tainice ambiții personale: visează în secret să scrie o carte care „deși legată de cazul unor coordonate istorice locale, (…) urma să ia în dezbatere însuși destinul omului contemporan, venind totodată cu soluția ieșirii din criză”. Rotaru vorbește și el de „omul nou”, dar, plin de vanitate, se îmbată la gândul că într-o zi mulțimea îi va scanda numele de conducător. Nici onestul Darie nu pare îngenuncheat de eșecuri. Doar Stanian capotează, părăsindu-și familia și evadând, ca monah cucernic, într-o mănăstire. Însă situațiile limită nu se referă numai la Vestitori, ele detonând, ca o fatalitate, și liniștea unor ființe fără legătură cu politica. Dintre toate, cea mai răvășită e Raluca Holban care, departe de viața patriarhală a moșiei moldave, înțelege la București, până la paroxismul suferinței, sensul sloganului vivere pericolosamente impus de Vestitori. Ca mamă situată continuu în vâltoarea tragică a evenimentelor, Raluca, gata de orice sacrificiu spre a-și salva odraslele, e sigur personajul cel mai apropiat, emoțional, de cititori. În roman mai circulă o obsesie: aceea a vinovăției proprii, dincolo de imputările cuvenite celorlalți. Cinicul Rotaru însuși percepe ca pe o lașitate faptul că nu s-a autodenunțat, spre a fi alături de camarazii pe care i-a însoțit la suprimarea prim-ministrului. Bucurându-se de confortul familiei Holban, Vasia are mereu senzația că-și încalcă niște principii privitoare la conduita ascetică. Ștefănucă, scăpat din anchetă prin intervenția familiei Răutu, suportă umilit întâlnirea cu Nicoară și Cernat, colegii care n-au cedat anchetatorilor, în pofida bătăilor primite. Însăși Raluca e chinuită deseori de gândul că ascunde autorității legitime, informații importante, dar care i-ar putea inculpa copiii și familia. Pentru a stabili dimensiunea și esența vinovăției, ori pentru confortul propriei conștiințe, Stanian, într-un puseu meditativ, conchide că „nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă totuși că omul nu este răspunzător de orice lucru înțelege să facă”. Iar când Ștefănucă, altfel adept al ideii de reformă preconizate de Vestitori, ezită să accepte și crima, Biblia mai oferă, prin Iisus, un răspuns neechivoc: „Cei ce trag sabia, de sabie vor pieri”.
Dincolo de frământările lui Ștefănucă, mai toți protagoniștii Vestitorilor suferă de sindromul inacțiunii, ca de o vină supremă. Datorită acesteia Stanian se călugărește, iar Vasia preferă să moară cu sentimentul că a făcut totuși ceva concret. Dinu Pillat are știința de a distinge, la fiecare dintre eroii săi, indiferent de locul în roman, ceea ce îi definește caracterul. Lică, oportunistul trădător, ros de gândul parvenirii, ține pe unul din pereți portretul lui Napoleon, considerat simbolul suprem al ambiției și reușitei. Căci falsul Vestitor „nu era un simplu papă-lapte idealist, ca mai toți ceilalți”, punctează malițios autorul. Doar Ștefănucă, încă la granița inocenței adolescentine, oscilează dureros între ce simte organic și datoria față de comenzile Mișcării. Între el și alți camarazi, precum Rotaru sau Vasia, capabili să apese pe trăgaci în momentele cheie, diferențele sunt flagrante. Secvențele cu aceste personaje, atent regizate de prozator, vorbesc de la sine. La care trebuie să adăugăm numaidecât eleganța aristocratică a limbajului, ca și desele și încântătoarele evadări spre livresc, asezonate cu observațiile pertinente ale autorului. Neîndoielnic, portretul memorabil rămâne cel al Ralucăi. Fără voia ei mamă de Vestitori și nutrind convingeri opuse acestora, are nevoie de nesfârșite abilități, energie și perseverență. Veghindu-și copiii, cei gata mereu să greșească și să-și pună în pericol viața și familia, Raluca e silită să-și schimbe deseori brusc strategia și să apeleze la soluții nedorite, inclusiv de ordin etic, precum ascunderea unor informații, spre a ieși din impas. Romanul lui Dinu Pillat mai conturează o prezență, instalată autoritar în substanța epică și traumatizând atmosfera, aceea a morții ca dimensiune cotidiană și morală. Când ordinea și reperele valorice contează mai puțin sau deloc, viața însăși își pierde sensul și poate dispărea fără ca cineva să-i mai acorde atenție. În asemenea circumstanțe, însăși ideea de erou și eroic își schimbă semnificația, impunându-se a fi privită ca într-o oglindă deformată. Încât romanul lui Dinu Pillat, fixat în epocă și având în vedere tot ce ține de aceasta, se cuvine a fi citit, în cheie vag sentimentală și programatic obiectivă, atât ca merituoasă scriere literară, cât și, în egală măsură, ca document al acelor ani de confuzie și violență.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *