Recent ni s-a comunicat că vom conviețui cu virusul care ne-a scos din circulație doi ani. Guvernul canadian a hotărât să redeschidă tot ce fusese închis. Ne vom proteja singuri cu măști, distanțare și altele.
Acum deci, având voie să ies din găoacea în care m-am ascuns doi ani, mi-am luat curajul și m-am dus la un magazin de telefoane. N-am avut încotro. Mai nou, dacă ai o problemă, nu mai există servicii telefonice prin care să vorbești cu un om, ci s-a înființat asistența prin chat. Ei, mi-am spus, va fi o economie de timp, în loc să mă mai trimită prin telefon de la o extensie la alta, voi avea acces direct la persoană.
Așadar, am dat click pe computer la locul respectiv și a apărut un cadru în care scria „un tehnician va fi imediat cu dv”. Am așteptat o mulțime, deci ipoteza cu economia de timp nu se aplică! Însfârșit, când a apărut un mesaj, am fost întrebată cum mă numesc. Am scris Veronica Întrebarea cu numele era pentru ca cel / cea care mă asista (nu știu dacă era femeie sau bărbat, avea nume neutru!) să mi se poate adresa direct, pe nume.
A urmat dialogul, eu scriam doua trei rânduri, persoana mai întreba scriind alte două trei rânduri și tot așa. Perfecționare garantată în dactilografiere! După vreo jumătate de oră de dialog înfocat și alte zece minute de așteptare ca să verifice, mi-a spus că nu găsește problema și să aștept sfârșitul lunii, când va veni factura, să văd atunci dacă persistă greșeala.
La sfârșitul lunii factura era ultraîncărcată, chatul tot spunea să aștept, așa că am căutat pe Internet un magazin de telefoane unde să mă duc să cer ajutor.
Am găsit unul nou, lângă mine, m-am dus și am găsit acolo un băiat tânar gata să mă ajute. Magazinul nou avea opt contoare de servit clienți prin plexiglas, dar numai un contor era deschis, cu un funcționar.
Tinerelul n-avea nici el acces la șefii lui prin telefon, cum știam eu înainte de pandemie, ci era și la el comunicarea numai prin computer. Frumos, i-am spus, am devenit nu numai societate paperless (fară hârtie) dar și voiceless (fără voce). A râs pe sub mititica și elegantă lui mască neagră. Mai mult! Nu avea acces la dosarul meu, numai șefii lui de la centru aveau. I-am explicat totul și mi-a spus că probabil era o greșeală, dar că nu mă poate ajuta.
Băiatului, fiind perioada alergiilor, îi curgea nasul tot timpul și i se terminase cutia de Kleenex. S-a dus în spate și de acolo a apărut un angajat în vârstă, cu vreo zece cutii de Kleenex în brațe, explicându-i – cu un ton plin de reproș – că el a tot adus Kleenexuri, cum de le-a terminat atât de repede? Tinerelul l-a expediat pe salariat și a revenit la mine. Era ocupat și cu problema mea tehnică, dar și cu masca pe care trebuia s-o coboare când își sufla nasul și s-o replaseze după ce termina operația, la care utiliza nu un servețel, ci vreo zece, pe care le arunca într-un coș ascuns privirilor mele. Mă întrebam când , cum, când și cine va goli acel coș. N-am aflat.
Revenind la problema mea, cum eu plătesc toate facturile automat prin bancă, trebuia neapărat să clarific situația. Văzând cât eram de disperată, tinerelul a început să caute pe telefonul lui mobil – mult mai sofisticat decât cele obișnuite, probabil al companiei pentru care lucra – și a încercat câteva numere de telefon. Pusese microfonul deschis, așa că auzeam și eu. La un moment dat, la unul din numere, la opțiunea a șasea i s-a spus să apese pe numărul șase al telefonului dacă dorea să vorbească cu cineva. Și, minune, s-a auzit o voce feminină vorbind o engleză cu un puternic accent indian. Din dialogul lor am înțeles că suma era justificată și că trebuia plătită.
Am plecat. După câteva zile mi-a venit acasă altă factură în care spunea că mi s-a retras din cont jumătate din sumă, restul s-a creditat, nu știu de ce.
Misterul a rămas nerezolvat, doar paperles-ul și voiceless-ul serviciilor s-a dovedit a fi stabil!
Desene de Adelaida Mateescu
