Fiecare pas, fiecare moment, gesturi largi ori atingeri mărunte, căderi ori victorii, confruntări majore ori umilinţa înfrângerilor, tabloul acela complex şi totuşi atât de simplu al amănuntului surprins în mişcarea zilnică se cere dezvăluit, analizat; pentru că zice Shakespeare: “All the world’s a stage…” şi înscrierea în scena rutinei poate fi interesantă, dar cum viaţa nu-i decât “o umbră în mişcare “ (tot El zice) totul nu-i doar o pereche de ochi într-un colţ de tablou rembrantian, o schiţă greu de executat, e drept, dar schiţă esențială, aşa incât de 400 (și…) de ani (s-a născut la Stratford on Avon (England) la 23 (?) aprilie 1564) Shakespeare execută o amplă restaurare a condiţiei umane.
Zice Victor Hugo: „În Shakespeare păsările cântă, tufele sunt îmbrăcate în verde, inimile iubesc, sufletul suferă, întunericul învăluie, este fierbinte, este îngheţat, noaptea se lasă, timpul trece, codrii şi lumea lor vorbesc, vastul şi eternul vis pendulează psete tot şi toate”, dar omul este, evident, instrumentul, scula meseriei lui şi îl foloseşte cu priceperea acea unică a meşterului care ştie ce face, are un „ţiu”( ca să „folosesc” una din sculele preferate ale lui Nicăpetre) afurisit de ascuţit atunci când modelează structuri că Hamlet, Richard, Macbeth, Lear, Othello, Ophelia, Romeo ori Juliete – şi poate cu totul special, Mercutio– „inciziile” adânci nu clintesc întregul granitic prin care personajul shakespearian ne trimite în lume încercând să ne facă să înţelegem.
Saltul de la un personaj la altul implică o asemenea cunoaştere încât orice intervenţie este „obsolete”: tinereţea întrebărilor cenzurate de răspunsuri incomplete sau eronate, îl defineşte pe Hamlet, intensitatea răului ridicat la rangul de condiţie umană îl califică demonic pe Richard III, Iago, însingurarea eului incapabil să se depăşească înnegurează bătrâneţea lui Lear, naivitatea durerii pe care numai iubirea o poate aduce invocă „eternul feminin” pur, romantic, fragil al Opheliei, Julietei ori Desdemonei.
Și parcă gest al divinităţii coborâtă la nivelul omului, sacrificiul suprem ca marcă a șansei de a fi ni-l înscrie în memorie „forever” pe Mercutio: schițat, tusat nu pentru că trebuie ci pentru că se ivește și se impune printr-un gest, gestul acela despre care știm că ar putea există, dar numai excepţia îl poate defini: „No, ‘tis not so deep as well, nor so wide aș a church-door ; but ‘tis enough, twill serve : ask for me to-morrow, and you shall find me a grave man.”…
Mercutio… către Romeo!
Ubră… aşezată parcă pe traiectoria celuilalt, fără a-și aroga dreptul de a remodela, ci doar alergând înaintea timpului pentru a evita nesiguranţa, imprecizia «călcăturii»… poate o anume stare simbiotică dă semnalul unui destin încercuit deja.
Cu acel „largest and most comprehensive soul…” cum am citit undeva, Shakespeare îşi trimite eroii între neiertătoarele „furci caudine” şi în mrejele Melpomenei -muza terifiantă a tragediei – dar şi dă „drumul clovnilor/să facă tumbe” (cum zice Matin Sorescu) preluând zâmbetul optimist, liric chiar al Thaliei ca să veselească.
Liniile aspre, dezolante ale durerii fac loc ridurilor zglobii ale râsului dezlănţuit, mişcarea încrâncenată a furiei şi călcătura grea a răului se retrag din calea dansului, a cântului, iubirea se răsfaţă în mângâieri mai mult sau mai puţin reale, dar pline de intenţii, un fel de parfum universal împrăștie prezenţa visului în real.
„A Midsummer Night’s Dreams”, „The Taming of The Shrew’, ‚Much Ado About Nothing, „The Tempest”… reconfortează structura umană permiţându-i să fie în egală măsură adevărată şi fantezică. O lume palpabilă, verificabilă, posibilă se răsfaţă în braţele imagisiticii, ceea ce azi numim suprareal, subliminal, absurd converg într-o structură plină de fantezie, dar mai ales de trăiri pe care le intuim, le simţim, le consumăm:
Și atunci… Mercutio?
True, I talk of dreams,
Which are the children of an idle brain,
Begot of nothing but vain fantasy.
Mercutio este excepția, apariția aceea care nu conclude ci provoacă atenția: “If love be rough with you, be rough with love;/ Prick love for pricking and you beat love down.”, „warning” al inteligenței, a scepticismului poate chiar a cinismului, structurate într-un caracter care domină în așa măsură încât are tendința să scape și de sub controlul celui care l-a creat.
Incă din 1672, poetul John Dryden scria că „Shakespeare “show’d the best of his skill in his Mercutio, and he said himself, that he was forced to murder him in the third Act, to being killed by him.”
