Umbra veche, amenințătoare, din primii ani de viață, se ivește iar. Dar nu mai e umbra plopului de peste drum, ci „o umbră de teroare“ pe care i-o trezește școala. Sistemul școlar al vremii e primul afectat de realitatea teritorială și politică neprevăzută a României Mari. Fostele instituții de stat, nici ele bine închegate, se adaptează din mers la teritoriul atât de diferit cultural, economic, etnic și religios al întregirii. România de după război nu mai este „o țară mărită, ci o altă țară. Cu atât mai mult cu cât între noile noastre hotare încap trei ramuri de oameni trăiți în trei civilizații felurite“, va reflecta la maturitate Iosef Hechter. Cele trei ramuri de oameni trăiseră până nu demult în cele trei imperii fărâmițate de război: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
În anii „școlii secundare“, apare în viața acestui adolescent care moștenește sensibilitatea melancolică a familiei materne confruntarea directă, zi de zi, cu ceilalți, cu societatea profesorilor și a elevilor altfel crescuți și educați decât el. E o confruntare nu numai cu autoritatea școlară, ci și cu o altă privire asupra lumii. Încă naiv, ori de câte ori relatează la ora de istorie episodul unei bătălii sau vreun act de vitejie din trecut, ține să fie precum ceilalți, să-și afirme mai întâi identitatea națională, solemn și triumfător: Noi, românii… Până când, într-o bună zi, un coleg îi strigă „care români?“, semnalându-i că el nu ar fi român și că vocabularul care cuprinde cuvinte ca țară, patrie, neam, eroi lui îi este interzis. Simte „umbra de teroare“ urmărindu-l din nou. Cei opt ani de liceu îi vor apărea ca o nesfârșită tragedie a adolescenței. Își găsește refugiu, ca totdeauna, în lumile imaginare ale cărților și în bibliotecă.
