Nelegiuirea

(pornind de la cartea Cartea Judecătorilor, Vechiul Testament. Nelegiuirea locuitorilor din Ghibeea lui Veniamin, capitolul 19)

 

„Hai să mergem. Dar nu i-a răspuns nimeni” (Cartea Judecătorilor 19, 28)

 

Orașul primăverii târzii. Dimineața, frunzele platanilor aduc răcoarea ca pe un dar al îndelungii răbdări. Vara e încă departe. Nisipul ei fierbinte alungat din deșert spre oraș e un măturător de ocazie. Zilele devin prea lungi pentru suferința oamenilor. Nopțile prea neîncăpătoare pentru alinarea lor.

David ia ziarul și-l deschide acoperind aproape toată masa. E un obicei demodat desigur dar îi face plăcere. Un om al altor vremuri, într-un colț de oraș al altor vremuri. Azi e o zi specială. Și-a pus cafea din cutia verde. Nu o folosește decât la zile mari, altfel se mulțumește cu cea obișnuită. Pentru zilele excepționale vrea să păstreze pe limbă un gust aparte. Ziarul de azi are foi rozalii, în lumina filtrată și verzuie ce vine dinspre balcon, se vede gri perlat. 

Bătrânul David își așteaptă azi fiica. Și-a ales pentru începutul zilei un halat mătăsos, un pic ros pe la poale, încă frumos. David zâmbește când citește rubrica meteo. O să fie soare. „Normal, a mormăit el în barbă, e oraș sudic, cu soare mult, bun pentru oasele mele uscate. Să îi strig Mirandei bucuria mea. Strig acum, din pământ cine o să mă mai audă?” Bătrânul a plecat capul și ochii i s-au umezit. Fata lui s-a mutat într-un orășel în fundul munților, lipsindu-se de orice perspectivă. O alegere pe care el nu a comentat-o. Bărbatul ei a ademenit-o cu proiecte mărețe. Un baraj cum nu s-a mai văzut, iar el, inginerul care va scrie istorie. Nu sunt căsătoriți. Stau așa de mai bine de cinsprezece ani. Ea e învățătoare la o școală din orășel. Pe David îl sună de două ori pe lună. Și-l vizitează cam la doi ani. 

Într-o zi, inginerul s-a trezit fără țiitoare. Relația celor doi scârțâia de multă vreme, Miranda îi iertase comportamentul infidel. Dar în inima ei crescuse o tristețe care oricând o putea ucide. Cu alte cuvinte, nu-l iertase cu adevărat. E întristarea ținerii de minte a răului.

Țiitoare, e cuvântul care-i displăcea lui David, care-i făcea inima să se oprească din timp în timp. Serile, când David ridica ochii spre cer, Dumnezeu îi alina durerea din suflet, dar mai mult nu avea ce face. Bătrânul își purta haina vârstei cu demnitate.

Miranda a plecat. A lăsat în urmă un bilet în care, cu cuvinte puține, explica bărbatului ei situația. Tatăl ei e bătrân, o să stea cu el o vreme. 

Trenul o să ajungă după orele amiezii. Miranda o să poarte un costum alb impecabil, cu pălărie de paie cu panglică bleumarin. Așa făcea de obicei. Vizitele ei erau un spectacol. David se dădea peste cap să o primească cum știa el mai frumos, se tundea și făcea orice putea ca să pară mai tănâr și mai OK. Miranda purta pe toată durata vizitei un zâmbet larg pe care, în trenul de întoarcere, îl scotea și-l înlocuia cu mina proastă. 

Acum poate că nu va mai fi nicio întoarcere. 

Soarele a început să ardă. David a împăturit ziarul cu pagini rozalii și l-a pus deoparte. A mai sorbit din cafea ca să-și împrospăteze gustul. O să poarte azi un costum gri deschis. Nu poate s-o aștepte la gară. E slăbit și mai bine își adună forțele pentru primirea de acasă. Ea are și cheie și n-o să o supere că el nu o să-i deschidă ușa. Toate puterile trebuie păstrate pentru ce se va petrece în casă. David și-a ales un scaun de ratan vopsit în alb, o să arate ca un adevărat tată, ca un rege al celei mai frumoase fete. Venirea ei e un spectacol în sine. Masa o vor lua în sufragerie. Cât ea va sta acasă, masa nu o să mai fie strânsă. Farfurii albe, șervete din damasc, tacâmuri de alpaca. David s-a gândit să schimbe tabloul mare din sufragerie cu un altul mai modern pe care-l ținea în birou. Să aducă un aer de viitor în casă, Miranda s-ar bucura. Apoi s-a răzgândit. Nu-i stă ei acum mintea la asta. Biroul oricum o să i-l ofere pe toată durata șederii. Biblioteca lui de profesor universitar e la dispoziția ei. Poate că o să-i redeschidă gustul să se reapuce de studii. Nu e târziu.

A venit prânzul și lui David nu îi e foame. Corpul lui slăbit nu are nevoie de prea multă hrană. O s-o aștepte pe Miranda să mănânce împreună. Cina la lumina lumânărilor. 

„Amânarea răului sau alinierea la inevitabil? se gândea David. Miranda poate să rămână la mine oricât e nevoie. Dar după aceea ar fi bine să se întoarcă la vatra ei. La locul ei, lângă bărbatul ei. Când va veni vremea. Doar că momentul poate fi amânat. Să pice exact când e voia Domnului. Asta nu știu când e, sunt neputincios. Omul singur nu poate să țină viața în el la nesfârșit. La un moment dat o pierde, așa cum o s-o pierd și eu la capătul bolii. Doar că Mirandei nu o să-i spun acum. Să nu-i stric bucuria venirii acasă.”

„Vezi, te rog, că ziua a dat în deseară. Mâneți aici. Vedeți că ziua e pe sfârșite; mâi la noapte aici și veselește-te. Și sculați-vă mâine și porniți la drum. Și tu vei ajunge la vatra ta.” (Cartea Judecătorilor 19,9).

David căuta să îmblânzească destinul cu inima lui de tată. Știa că așa ceva nu se poate, el abia își ținea viața. Avea nevoie de ultimele puteri. Nu mai era mult. 

A privit pe geam la perechile, puține, care se plimbau agale la ceasul acela. Cum să-i spună Mirandei că în curând nu o s-o mai poată ajuta, că în curând o să-i vină ceasul să se adauge strămoșilor lui? Nu vor mai putea vorbi, nu o s-o mai poată mângâia pe cap sau ajuta cu ce are ea nevoie. Te părăsesc, nu-i putea zice, nici nu era adevărat. Părăsirea e din voința omului. David nu dorea nimic acum. Era doar nevoit să se pregătească de plecare. 

Cheia s-a învârtit în broască. David adormise. Se făcuse târziu. Resemnarea e cel mai bun somnifer. Miranda a încercat să nu facă prea mult zgomot. A lăsat valiza în hol și s-a dus spre ușa întredeschisă a dormitorului lui. Ioana, care-l veghease până atunci i-a făcut Mirandei un semn punând mâna la gură, i-a arătat ceva pe o măsuță apoi a plecat. Miranda s-a dus în bucătărie, a deschis larg fereastra, luna plină era binevoitoare în acea seară, femeia i-a mulțumit. Nicio migrenă, niciun gând negru. Miranda și-a turnat un pahar de Blanc Pescador rece. David avea rezerve de vin în frigider, mai ales când știa că vine ea. În alți ani înnecau tristețile în maxim două pahare de vin de persoană și ronțăiau măsline ca doi „mediteraneeni” autentici. Ioana era femeie de treabă. O vecină, fostă infirmieră. Miranda se simțea bine s-o știe acolo. Îi mai alina sentimentul de vinovăție. Vinovăție că l-a lăsat singur după moartea mamei, vinovăție că și-a luat un bărbat total nepotrivit și pe care nu reușește să-l iubească așa cum el, și orice alt om, ar merita. 

Mobila albă din bucătărie îi trezea amintiri. Toate imaginile din copilărie și din adolescență erau împletite cu raze de lumină. Mamei îi plăcea albul, să fie totul alb. Fereastra mare era mai mereu deschisă să intre și aerul odată cu lumina. Miranda și-a turnat al doilea pahar de Blanc. Nu știa cum să-i spună lui David că nu mai vrea să ne întoarcă la casa ei din fundul muntelui. O așteptase să vină de la gară și poate că era supărat. De aia adormise mai devreme. Sau poate că era doar obosit, la vârsta lui e ceva firesc. Ioana îi administrase medicamentele și apoi lăsase fiolele și ambalajele ordonate ca o mică armată care-și dăduse duhul pe câmpul de luptă. Totul la final. Ultimele cuvinte, spuse apăsat, cu emoție, cu mare emoție. Iubitul meu tată. Miranda s-a dus la fereastră. Luna i se strecura în inimă ca un cuțit de argint. Nu mă mai întorc, nu mă mai întorc și gata. Acolo nu e de mine. Cum să-i spun? El o să mă trimită înapoi. Deh, mici capricii de fetiță. Nu, tată. Nu-s capricii. Ba-s capricii. O să vă înțelegeți până la urmă, o să îți treacă. Mie!? se certa cu ea însăși Miranda. Capul era plin de dialoguri, mintea tulbure plină de voci. Tata mi-a zis că nu există circumstanțe perfecte, totul trebuie pregătit de noi în interior. Nu putem aștepta să se schimbe ceva sau cineva. Așteptăm degeaba. Noi trebuie să ne schimbăm. 

În razele blânde ale dimineții, totul era pregătit. Miranda scosese o față de masă din damasc alb, o netezise bine. Sufrageria mirosea a cafea proaspăt preparată. Pusese farfuriile albe și tacâmurile din alpaca. Pe David o să-l mai lase puțin să doarmă. Miranda s-a dus să cumpere ziarul lui preferat, joia are la mijloc două pagini de culoare verde pal, paginile de cultură, preferatele lui. Pe strada care se trezea la viață, Miranda s-a simiț deodată liberă, foarte liberă. Trotuarul abia udat, mirosul de patiserie abia ieșită din cuptor, bicicliști, tineri cu căței, domni în costum și cu un aer ușor adormit. Femeia de la ziare i-a întins un exemplar și i-a zis: o să dispară și astea de când cu internetul, așa cum o să dispară toate. Dar nu-i nimic. Miranda o privea senină. Să dispară, își zicea ea în gând. Așa nu o mai trebuiască să mă stresez dacă să mă întorc sau nu la vatra mea din munți, la bărbatul pe care nu-l înțeleg, la școala unde se sună de pauză întotdeauna cu trei minute mai târziu. Miranda a cerut și o revistă de modă. Un glossy pe cale de dispariție, a zâmbit ea politicos. 

Să se grăbească, David sigur o așteaptă. A urcat, ușoară, scările și a învârtit cheia în broască. Zgomotul metalic a făcut-o să tresară. A lăsat totul pe o măsuță, a luat scaunul cu rotile și s-a dus la el în cameră. Camera se umpluse de lumină. David o aștepta cuminte în pat. Nu o s-o certe că a întârziat. Aproape 17 ore întârziere. Ca un tren într-o lume deranjată. Miranda l-a sărutat pe cap apoi l-a ajutat să se îmbrace. L-a pus în scaunul cu rotile și l-a dus în sufragerie la fereastră. Aerul de afară îi făcea pe amândoi să pară mai tineri, o rază de soare îi încadra ca într-un tablou impresionist. David avea o cămașă albă și pantaloni albi. Miranda purta o rochie albă. A început forfota ceștilor din porțelan lovite de farfurioarele translucide, cafeaua înviora atmosfera. David zâmbea cu ochii, o sorbea pe Miranda lui, iubita mea, i-a zis. Tată, azi ziua e albă. 

Au urmat apoi zile, nopți, săptămâni. Miranda aducea ziarul în toate diminețile. În fiecare zi lungea plimbarea, făcându-l pe David să aștepte cuminte în pat. Nu se supăra niciodată. Știrile despre soarta orașului lor nu erau cele mai bune, David privea ca de pe un promontoriu toate acestea, cumva întors spre ocean. Discuția despre plecarea ei o tot amânau. Niciunul nu voia s-o înceapă. În după amizele răcoroase, Miranda îl scotea la plimbare în scaunul cu rotile, în parcul cu platani din apropiere. Mereu îmbrăcați în alb, cu pălării de paie, se opreau la băncile din preajma unei fântâni și ascultau apa cum curge fără-ncetare. 

David era mâhnit. Discuția de la telefon îl amărâse. Bărbatul Mirandei sunase s-o cheme înapoi. Ea nu voia să se întoarcă. Inima lui de tată simțea tristețea ei și o punea mai presus de suferința lui. Totuși era datoria fetei să plece și să-și vadă de viață. E o comunitate mică acolo unde locuiește ea, ar apărea bârfe. 

  • Ce le pasă altora de viața mea? s-a enervat Miranda. 
  • Le pasă doar când e ceva de rău, i-a explicat David. Când pot scoate colții, când pot să-și spună părerile răutăcioase. Altfel, când e bine, nu au nimic de rumegat, poate doar de invidiat. Doamne-ferește să le iei răul, îi lipsești de identitatea lor. 
  • Dar nu vreau să mă mai întorc. Aici e bine. Aici respir…
  • Nu ai o prietenă mai bună? La școală sau o vecină? 
  • E o vale întunecoasă și soarele ajunge foarte greu să încălzească pajiiștile, florile sunt palide. E mai bine aici cu tine.
  • Dar eu…

S-a trântit o ușă, de la curent. S-a spart și o vază. Presimțirile sunt mereu dureroase, așa cum bate vântul cel rece de toamnă și scormonește ciulinii din ascunzătorile lor. Bărbatul îi vorbise urât lui David, chiar cu un ton amenințător. Lasă omul pe mama și pe tatăl său…a zis el. Femeia e a mea. David a tăcut, în minte i-a încolțit o idee: Miranda e a lui Dumnezeu. Nu e nici a mea, nici a ta. Din gândul Lui a venit. Și apoi nici nu e soția ta. Cei doi s-au pus pe tăcut. David i-a zis bărbatului să mai aștepte, să mai trecă o zi-două, apoi o să vadă ea. E viața ei. Bărbatul de la celălalt capăt al firului nu pricepea. Locul ei era lângă el. Cu orice preț? l-a întrebat David. Cu orice preț. Și noaptea a amuțit glasurile.

A doua zi Miranda a ieșit devreme după ziar, apoi s-a dus la gară să-și ia bilet de tren. O dimineață ploioasă, cu dâre galbene pe cer, ziarul avea pagini mai puține. La întoarcere, scările mai greu de urcat, trepte inegale parcă, Miranda se grăbea. Ioana venise să-și reia locul, era atentă la nevoile lui David, asta e o mângâiere pentru Miranda. Să-l știe bine. Se mințea, era conștientă, un soi de falsitate salvatoare. Salvatoare întru ce? Și de ce? Biletul de tren era pus în portofel. O ultimă tură prin casă, în dulap, prin baie. A strâns masa și a așezat șervetele de damasc în comodă, fuseseră preferatele mamei. Fum. Pe David îl pusese Ioana în fotoliu. Pantaloni albi, cămasă albă, vestă gri perlat. Mirosea discret a parfum cu tentă de tutun și ambră. Privea senin la toată scena plecării. El nu pleca. Doar Miranda pleca. El o să rămână cu Ioana. Un dar prețios. Altfel… 

Despărțirile trebuie să fie scurte, a zis David, altfel sunt melodramatice și nu sunt de niciun folos. Un strâns de mână și atât. Ziarul a foșnit pe genunchii lui. Ploaia nu a încetat. Încheietura lui pulsa caldă. Ioana a închis ușa încet, cu atenție să nu facă prea mult zgomot.

*

Din valea întunecată ce duce spre orășelul în care locuia Miranda a început să se ridice o ceață fumurie, ca o prevestire a unei istorii de care nimeni nu va mai pomeni peste ani și ani. Trenul deraiase. La știri au anunțat numele celor care au murit, Miranda era printre ei. Inginerul, în nesiguranța lui, o chemase prea insistent? Ea plecase simțindu-se vinovată? David se împăcase cu destinul? Sau Dumnezeu rânduise întâmplările cu un alt scop? 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *