Despre fragilitatea omului și salvarea prin artă

Consider că una dintre trăsăturile definitorii ale omului este fragilitatea. De-a lungul timpului, acesta trece prin nenumărate încercări ce-i secătuiesc spiritul și-l lasă plin de cicatrici. Se impune detașarea subiectului de evenimentele și persoanele ce i-au adus nefericirea. Vindecarea și crearea unui nou eu pot fi realizate prin multiple variante. Totul depinde numai de persoana care se află în suferință.

Am ales să îi prezint pe cei ce cred cu tărie că arta și scrisul contribuie la eliberarea sufletului din chingiile realității nesatisfăcătoare.

Doi dintre cei care au avut un trecut tulburător, și-au găsit salvarea prin scris și au încercat să-și vindece rănile. Este vorba despre Franz Kafka și Oscar Wilde. Primul își exprimă dezamăgirile în „Scrisoare către tata”, apărută la editura Humanitas, 2016, iar celălalt în „De profundis”, regăsită la aceeași editură, anul 2014.

Ideea comună care guvernează cele două scrisori este dată de impactul crucial pe care îl are o ființă umană asupra personalității celeilalte.

Franz Kafka se hotărăște să-i scrie tatălui său pentru a-i răspunde la o întrebare ce l-a neliniștit într-un anumit moment al vieții lui : „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine.” Legătura celor doi l-a marcat atât de mult, încât a fost transpusă și în operele sale. Trebuie să menționez că scrisoarea nu va ajunge niciodată la destinatar. Franz nu are curajul de a i-o înmâna și o roagă pe mamă să-l ajute. Tatăl nu o va citi niciodată, deoarece scrisoarea nu va fi trimisă.
Franz nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor tatălui său. Era copilul timid, introvertit, închis în propria-i lume care nu prea a avut un cuvânt de spus. De multe ori se bâlbâia prin preajama lui și se simțea nepotrivit în majoritatea situațiilor. În comparație cu fiul, tatăl era puternic, extrovertit și plin de superficialitate. Din păcate nu a putut înțelege firea sensibilă ieșită din comun a lui Franz. Totodată, era indiferent și față de pasiunea pe care copilul o nutrea pentru scris. Nu-i arăta nici cea mai mică aprecire. Avea de la bun început o repulsie față de scrisul său. Nepăsarea evidentă nu a făcut decât să-l răscolească pe Franz. Își aducea aminte cum, pe un ton poruncitor îi spunea să-i lase manuscrisul și să plece : „Pune-o pe noptieră!”.
Cu toate acestea în scris și-a găsit eliberarea. Acolo putea să-și plângă sufletul și să-și curețe rănile, răni pe care tatăl le-a ignorat cu bună știință. Franz fugea din calea lui și se ascundea în universul cărților, alături de prietenii „țicniți” și de gândurile care nu-i dădeau pace încă de la o vârstă fragedă.
„Acolo unde trăiam eu eram respins, condamnat, reprimat, și să mă refugiez în altă parte e drept că m-am străduit din toate puterile …”.
Se pare că Franz nu și-a găsit niciodată locul în exterior. Era bine primit doar în adâncimea ființei sale în care domneau nesiguranța, stima de sine scăzută și frica de eșec. Toate acestea au fost în mare parte cauzate de atitudinea pe care tatăl său o adopta de fiecare dată . Deși nu a fost niciodată violent cu fiul, gesturile bruște, apăsătoare aveau un impact deosebit de puternic asupra lui Franz. Acesta realizează o comparație inedită între felul în care tatăl reacționa și momentul în care ai fi nevoit să asiști la pregătirile pe care cineva le-ar întreprinde pentru a te spânzura. În momentul în care ștreangul îți atârnă în fața ochilor și afli că ai fost grațiat, poate vei sufla ușurat pe moment, însă experiența aceasta traumatizantă te va urmări în fiecare secundă a vieții tale. Gestul violent al tatălui de a-și da jos bretelele și de a le așeza pe speteaza scaunului însemna pentru Franz ceva mai dramatic decât actul în sine, care nu a fost pus în practică. Imaginile parcă se roteau la nesfârșit fără pauză și fără posibilitatea de trezire. Erau teribil de reale și nu le putea șterge. Acestea se instalaseră deja în suflet, fiind născătoare de cicatrici puternice, bine conturate, care ar părea tatuate. Nu se puteau zări în exterior, așa cum se observă rana fizică. Ele săpau deja interiorul pe care dorea să-l îngroape și să-l dea uitării, însă nu avea șansă de scăpare. Imaginile de atunci ieșeau la suprafață când se aștepta mai puțin și fremătau puternic, se zbăteau și-l nimiceau.
Însemnarea care exprimă zbuciumul lăuntric aflat la apogeu și care reprezintă chiar și o caracteristică veridică pentru propriul scris este următoarea :

„Cel care, viu fiind, n-o scoate la capăt cu viața trebuie să-și folosească o mână ca să țină la distanță deznădejdea care-l cuprinde când se gândește la propria lui soartă, și asta cu prea puțin succes ; cu cealaltă mână însă, poate să-și însemneze undeva ce vede el printre ruine pentru că vede mult mai mult și mai altfel [altceva] decât ceilalți ; în fond el e un mort în viață și tot el e singurul supraviețuitor real.”

În același timp rândurile de mai sus pot exprima atât o constatare despre propria lui existență, cât și un sfat pentru cei care se regăsesc în povestea sa, într-o cumplită relație cu cel de lângă ei sau chiar cu ei înșiși. Franz poartă o dublă bătălie : cu exteriorul din care se sustrage pentru că nu se regăsește și cu interiorul, aparent salutar, în care se refugiază, însă anxietățile sale nu-i dau pace și astfel este într-un permanent război cu ambele dimensiuni ale existenței. De asemenea, scriitorul a vrut să evidențieze avantajele pe care „ruinele” le au. Și acestea au o contribuție importană în viața fiecăruia dintre noi. Acolo, în miezul stării de declin, asediat de proprii demoni, omul are capacitatea de a vedea cu claritate, în mod transparent realitatea, fără a o idealiza. Cei care sunt fini observatori și înclinați spre analiză nu își formează percepții deformate asupra lumii. Unii ar putea numi acest lucru pesimism, însă, din punctul meu de vedere este calea pe care trebuie să o traversăm, debarasându-ne de distrugerea din jur, privind spre creația care urmează a fi împlinită.

Un alt scriitor care a văzut dincolo de ruinele propriei vieți este Oscar Wilde. Acesta concepe în închisoare lucrarea care îi va aduce ulterior din partea criticilor apreciere și stimă. Este vorba despre „De profundis”, celebra scrisoare de dragoste adresată partenerului său, lordul Douglas, alintat cu numele de Bosie. Wilde își exprimă dezamăgirea cu privire la relația eșuată și regretul că și-a consumat o perioadă bună de timp din viață cu o persoană total nepotrivită. Lordul nu-i putea înțelege personalitatea artistică și propriile nevoi.

Între cei doi prietenia a fost una „neintelectuală” ce s-a situat sub așteptările scriitorului, ba mai mult a fost condamnată de morala și legile vremii. Riscând totul de dragul lordului, Wilde a fost adus după gratii pentru doi ani de muncă silnică. Fusese umilit prin expunere publică, pe peronul unei gări, fiind purtat în zeghe și cătușe. Răbufnirea sa este așternută pe hârtie in carcere et vinculis și reliefează rolul pe care îl are suferința în cadrul eului său tulburat.

Epistola se împarte în două părți. Prima reconstituie traiectul blestemat al relației cu Douglas, evocă momentele nesăbuite pe care le-au trăit împreună și totodată, înfățișează reproșurile pe care i le adresează lui Bosie. În cele din urmă, autorul Portetului lui Gray devine o victimă a propriei alegeri.

„Dar cel mai mult mă condamn pentru întreaga degradare etică pe care ți-am permis să mi-o produci.”
Lordul era un individ superficial ce-și găsea împlinirea într-o viață ușoară, lipsită de profunzime, în care predominau distracțiile. Spre deosebire de scriitor, partenerul său era liber, putea cunoaște plăcerea de orice tip, iar captivitatea, infamia, tragedia i-au fost distrbuite artistului.
A doua parte evidențiază pașii pe care scriitorul i-a parcurs pentru a înțelege și a se împăca cu durerea, aceasta fiind ultima taină a vieții. Wilde creează o artă ce se bazează pe descinderea din infern și se încheie cu conturarea unei identități profunde. Deși se înstrăinează încetul cu încetul de cei apropiați, descoperă în scris o formă de muncă benefică pentru evadarea din spațiul întunecat al existenței sale.

Pentru el arta reprezenta valoarea supremă ce îi guverna viața și i-o putea stabiliza. Într-un mod interesant, afirmă că omul se prezintă în lume cu chipul pe care arta îl trasează în cele mai mici detalii . De asemenea, consideră că numai prin alianță cu ea omul poate supraviețui realității teribile din jurul său.

„Toată primăvara poate fi ascunsă într-n singur mugure, și cuibul de pe pământ al ciocârliei poate adăposti bucuria ce va anunța sosirea multor zori trandafirii, așa că poate orice fărămă de frumusețe a vieții îmi mai va rămâne este adăpostită în vreun moment de capitulare, înjosire și umilință.”

Astfel începe vindecarea lui Wilde. Atât el, cât și Kafka, și-au limitat universul salvator la o simplă foaie și un instrument de scris.
Aceste pagini nu descriu numai istoria apusă a unei iubiri nefericite, ci se remarcă de la un capăt la altul procesul de refacere sufletească. Totul începe cu suferința pe care învață să o gestioneze și să o direcționeze pe drumul său spre izbândă. Toată viața omul nu face altceva decât să fugă de tristețe. Nimeni nu vrea să sufere. Nimeni nu vrea să simtă apăsarea insuportabilă a propriilor gânduri sau a unei idei care să nu-i mai dea pace. Dar tristețea trebuie să fie acceptată și privită ca pe o necesitate pentru că doar ea poate contribui la dezvoltarea individului. Se simte o înclinație spre comoditate a omului modern, o dorință din ce în ce mai acută spre o vegetație intelectuală. Consider că fiecare faptă pe care o realizezi trebuie asumată. Astfel, cei care fug de tristețe își asumă propria mediocritate și incapacitatea de a se ridica din mlaștină, iar ceilalți trebuie să se aștepte la multe cicatrici dacă doresc crearea unei măreții personale.

Oricine citește „De profundis”, cu siguranță va simți o repulsie provocată de faptele pe care lordul le-a comis, însă dacă Wilde nu ar fi trecut printr-o asemenea experiență și nu l-ar fi marcat, acum una dintre cele mai lungi și frumoase scrisori de dragoste nu ar fi existat și nici nu ne-ar fi bucurat inimile. Caracterul infect al lordului a fost necesar, rănile au fost necesare. În cazul scriitorului căutarea spirituală a început de această dată cu suferința.

„Ai venit la mine să înveți Plăcerea Vieții și Plăcerea Artei. Poate că sunt ales să te învăț ceva mult mai minunat: sensul Tristeții și frumusețea ei.”

Un comentariu

  1. TRIFU ALEXANDRU says:

    Va felicit din toata inima . Trifu Alexandru artiste visuel Geneva Suisse

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *