Cine suntem noi, domnule Einarsson?

 

(pornind de la cartea Cântarea Cântărilor, Vechiul Testament)

 

Ea a mai sorbit din cafea apoi a pus cana deoparte. În dimineața asta, Kristín se grăbește. Kristín face emisiuni de cultură la radio RÚV Rás 1 din Reykjavík. Îi plac pisicile și cafeaua, la orice oră. Nu există islandez să nu adore cafeaua, ăsta fusese subiectul ultimei ei emisiuni. Ce bine ar fi fost dacă intra în direct și bărbatul pe care îl iubește, din Kalaallit Nunaat – „Țara oamenilor”, adică Groenlanda. 

Stefán stă la Nuuk. Cafea se bea și acolo. Au avut o dată o discuție despre scriitorul islandez Jón Kalman Stefánsson, despre cărțile sale  Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Și în cărțile lui se bea cafea. Albul zăpezii, cafeaua neagră și fierbinte. Stefán nu e mulțumit de viața lui, se crede nedreptățit.

Sărută-mă cu sărutările gurii tale, căci dezmierdările tale sunt mai plăcute decât vinul.”(Cântarea Cântărilor 1,2)

De fiecare dată când Kristín își face planul unei noi emisiuni, se gândește la Stefán. Distanța dintre ei e de 1428 de kilometri. Îi despart oceanul și teritoriile de gheață. El locuiește la 64°10′30″N 51°44′20″V – Nuuk, ea locuiește la 64°8′N 21°56′V – Reykjavík. Distanța dintre ei, distanța în iubirea lor, așteptarea. Amorul are coordonate precise. Nici așa, nici altcumva. Anticiparea aduce întotdeauna plăcere.

O să-l aibă invitat în emisiune și pe Stefán. Tema e despre Cartea Cântarea Cântărilor. Poem de dragoste cum altul nu-i. El are o viziune cu totul specială despre cartea din Vechiul Testament. O aseamănă cu fiordurile, miile de fisuri, unele extrem de fine, în țărm. Legătura dintre ele este chemarea. Strigătul, uneori. Să-ți faci glasul auzit. Iubitul sau iubita sunt departe, mereu departe, în așteptarea venirii se țese un adevărat ritual. Cu fiecare pas ești în pericolul de a nu-l mai putea vedea sau atinge pe celălalt. Moartea poate surveni în orice clipă. Abisul în care nu știi cât de pregătit vei pleca. Ecoul e mereu răspunsul la chemare, chiar dacă unul dintre cei doi piere, rămâne ecoul glasului.

Azi, Kristín se grăbește. Soarbe din cafea, are invitat un psiholog renumit în Islanda. Prima întrebare o să fie: Câți oameni de-a lungul vremii s-au culcat cu capul plin de griji, în speranța că doua zi o să fie una mai bună? El poate că o să răspundă scurt: nu știu. Kristín mai pățise ceva similar, cu o invitată. Femeia amuțise pur și simplu. Un atac de panică. Întrebarea fusese despre noaptea lungă a iernilor din nord, ca un tavan prea scund. De la pupitru au pus muzică, ceva vesel. Și afară ningea. Cât de bine poate fi atunci când nu e bine?

Distanța dintre Kristín și Stefán este rece ca gheața, teritoriile spulberate de vânt, puțina primăvară, roca neagră, întunericul. Stefán nu i-a zis niciodată că e frumoasă. Ar vrea să-l întrebe în direct, în emisiune, de ce nu are curaj? Poate că o să fie o greșeală din partea ei. 

„Cât ești de frumoasă, draga mea, cât de frumoasă ești! Porumbițe-s ochii tăi.” (Cântarea Cântărilor 1,15)

Te iubesc, mai multe decât pot cuvintele să o spună, ar fi vrut Kristín să-i declare în direct lui Stefán. Există viață oriunde. Un țărm înghețat, adânc, fragmentat de canale și lacuri, mici golfuri ale dragostei deschise către ocean. Și de partea cealaltă a oceanului, sunt eu. Vocea ei s-ar fi îngroșat de la lacrimi și emoții. 

A ales muzică pentru pauze. 

Iggy Pop – The Passenger:

„I am a passenger

And I ride and I ride I ride

through the city’s backside

I see the stars come out of the sky

Yeah, they’re bright in a hollow sky

You know it looks so good tonight”

„Al meu e alesul meu și a lui sunt eu și el își paște mieii printre crini.” (Cântarea Cântărilor 2,16).

Kristín se grăbește. Stelele sticloase aduseseră noaptea trecută un vânt puternic și aer înfiorător de rece. A dormit prost. În apele înghețate dintre ei doi e plin de viață. Viața pe care Dumnezeu a creat-o și pe care o iubește. Noi nu avem putere, și-a zis Kristín, doar El are putere. Și e îngăduitor, măcar pentru asta să-i fim recunoscători.

La un moment dat o să vină în emisiune un pastor. Discuția va fi despre supraviețuire. Și despre cazurile de alcoolism pe motive de frig și de singurătate.

„Căutat-am noaptea, în așternutul meu, căutat-am pe acela după care inima mea tânjește, căutatu-l-am, însă nu l-am aflat.” (Cântarea Cântărilor 3,1)

Pe Stefán l-a cunoscut într-un ianuarie, cu șase ani în urmă, când a vizitat Groenlanda. O excursie pentru jurnaliști. Kristín era la începutul carierei în radio. Înainte fusese educatoare la o grădiniță din Reykjavík. Stefán făcuse studii de teologie în Danemarca apoi se stabilise în Groenlanda și lucra la un observator astronomic. 

Au ieșit într-o seară să bea un pahar de vin și să facă planul unei colaborări. Kristín vâna invitați speciali și Stefán părea să fie unul. Vântul nu bătea foarte tare, cerul semăna cu o pulbere de diamant pe un fundal gri antracit. Oceanul se simțea aproape, cu adâncurile sale liniștite și suprafața pulsând ca o uriașă inimă de balenă. 

  • Poate avem noroc să vedem aurora boreală, s-a entuziasmat Kristín.
  • În cimitirul vechi, în ghețurile de la marginea orașului, a zis el.
  • Ce-ți veni?
  • Când faci planuri, atunci nu-ți ies. Pentru că ceilalți se opun. Am avut atâtea situații în care m-au înlăturat, din invidie, de frică, din indolență. Dacă ai știi…Uneori sunt resemnat, alteori mă revolt.
  • O să putem discuta despre revoltă în emisiune. Oare avem ceva în comun? Ce e nedreptatea? l-a întrebat Kristín.
  • Viața mea…
  • Frigul uscat, pielea de pește pe care ai putea scrie, carnea de balenă care te ține împănat și cald, zăpada care scârțâie sub sanie și căreia îi ești recunoscător, Iggy Pop. Când te consideri nedreptățit, nu te mai poți bucura de viață. De fapt, ai murit….

Stefán i-a luat mâna într-a lui. Pe cer nu se ivea nicio auroră boreală, nici măcar o dâră de culoare, nimic. Frigul i-a pus pe fugă, ca un majordom grijuliu. „Să mai ai și mâine ce strânge în brațe”, șuiera el glumeț încercând să-i țină departe pe cei doi de cimitirul înghețat. Suprafața oceanului se umfla și desumfla, respirațiile lui erau în ritmul dansului de balenă. Un troc cu moartea. O amânare.

Oameni trăiesc peste tot. Chiar și acolo unde nu este speranță.

Kristín se grăbește.

Morgunbæn og orð dagsins. Rugăciunea de dimineață și cuvântul zilei. 

Emisiunea preferată a lui Kristín. O ascultă acasă, cu geamul deschis sorbind din cafeaua ei, Zoegas. Cu Stefán poate discuta multe, nu o ia peste picior. Dacă ar avea o sfoară foarte groasă și bine împletită ar putea apropia insula ei de insula lui. Dacă ar fi fost o balenă, l-ar fi înghițit ca în povestea lui Iona și l-ar fi convins să rămână mai mult de trei zile. O viață, poate. Doar că lui Kristín îi lipsește curajul. Când ajunge la granița lui, Kristín se gândește „la ce bun să complice lucrurile, să strice o prietenie?”

Azi, Kristín se grăbește. Soarbe din cafeaua Zoegas și scrie ultimele întrebări care i-au venit în minte. Invitatul e un psiholog renumit în Islanda, cu premii multe. Asta o sperie. Îi e teamă de oamenii cu premii din lumea de azi, nu știe sigur dacă sunt autentici sau vorbește doar ego-ul din ei. Îi este teamă și să nu o citească. Totuși el nu o să facă așa ceva în afara cabinetului. Mai ales fără achitarea consultației. L-a mai întâlnit o dată la o reuniune din cadrul unei mari universități. Au purtat, în pauză, o discuție la o cafea. Lui Kristín i se păruse atunci că e un om rece. Nu își putea închipui cum reușește să intre în taina celor care vin la el în cabinet. Are un zâmbet fals, tehnic, și ochii limpezi și inexpresivi. Probabil, în cabinetul lui există o canapea albă, pereți albi, un birou mic, foarte mic. Tot alb. Și un fotoliu bleu pal.

Emisiunea au pregătit-o discutând pe zoom. Aici părea mult mai dezinvolt, ceea ce i-a dat lui Kristín încredere. A lăsat-o să aleagă muzica. Ea nu a avut curajul să-i pună întrebarea personală despre relația ei la distanță sau cum să te porți cu un om care se crede nedeptățit. Îi era teamă să nu strâmbe din nas și să o invite la cabinet în „mediul profesional”. Sau să nu-i fragmenteze și mai mult distanța între ea și Stefán, aducând toate argumentele și contra argumentele raționale. 

Tema de azi de la rugăciunea de dimineață a fost: Distanța față de aproapele. 

„Și unde s-a dus iubitul tău, o, cea mai frumoasă dintre fete? Spre ce parte a luat-o alesul tău, ca să-l căutăm și noi cu tine?” (Cântarea Cântărilor, 6,1)

Kristín se grăbește. Cuvintele îi aduc o greutate în plus în suflet. E singurătatea o nedreptate? Dacă ea și Stefán ar locui împreună, cum ar fi? Asa ar însemna ca unul dintre ei să-și schimbe orașul și serviciul. Iubirea, în zilele de azi, se transformă repede în servitute, uneori în ură. Kristín s-a apucat să își pieptene părul. Plouă și pe geam se preling picături care deformează imaginea străzii. Singurătatea. Existau oameni singuri și în antichitate sau în Evul Mediu, doar că nu teoretizau atâta viața. O lăsau să curgă, să alerge, să cadă. Părul îi stă aiurea, noroc că la radio nu se vede, în fine. Kristín a lăsat pieptănul și a luat o foaie. A mai sorbit din cafea. 

Tema discuției: De ce ne ferim de iubire? Kristín presimțea că o să fie o emisiune ratată. O să plouă trei zile în continuu. Nu-i plăcea de invitat, probabil că și el era plictisit de tema asta. Când au pregătit emisiunea, el s-a enervat la un moment dat: Da’ ce? Suntem noi salvatorii fraților noștri? Urâtă treabă, și-a zis Kristín, dar era prea târziu să schimbe invitatul. 

Plouă, de asta îi stă rău părul. Să-l sune pe Stefán. Și-a mai notat încă o întrebare despre ploaie și despre vacanțele în cuplu. Stefán nu răspunde. Ce repede fuge liniștea. A, și o altă întrebare. Despre oameni care nu se potrivesc, sau despre iubirea unilaterală. A șters câteva întrebări și a adăugat o subtemă: meseriile singuraticilor. Poștașul, o să sugereze ea.     S-a inspirat din cartea Tristețea îngerilor a lui Jón Kalman Stefánsson, poștașul Jens care scăpase cu viață după ce înghețase pe cal. Și călătoria cu băiatul. Kristín o să facă și o recomandare de lectură. Se gândise la un moment dat să facă o rubrică cu lecturi pentru prevenirea sinuciderilor. Delicată treabă. Cântarea Cântărilor sigur ar fi acolo. 

Se învârte în jurul orelor de dimineață. O dimineață ploioasă ca atâtea altele în nordul îndepărtat. Când vine vara? 

Kristín se grăbește. O să facă o emisiune bună chiar și așa. Un profesionist adevărat, cum se considera Kristín, nu lasă să se vadă tulburările personale. Se situează deasupra lor, de dragul ascultătorilor. 

„Ape mari nu au putere ca să stingă dragostea și fluvii revărsate nu pot s-o înnece. Și dacă cineva ar da, pentru iubire, tot avutul casei sale, s-ar face de ocară.” (Cântarea Cântărilor 8,7)

Sună iar. Stefán nu răspunde. Kristín se grăbește. Fiorduri pline de fisuri.

Cafeaua s-a răcit. Pe Kristín a apucat-o durerea de stomac. A deschis pagina de internet Radio Garden și a căutat un radio din Nuuk. Un talk-show despre protejarea mediului cosmic de agresiunea progresului. Semnalul se pierdea, vocile din ce în ce mai fragmentate. La un moment dat emisiunea s-a întrerupt. Ploaia se oprise și ea. Liniștea e mai adâncă imediat ce zgomotul contenește.

O voce calmă, o voce nouă. Din senin. Din seninul undelor. Kristín nu a recunoscut pe niciunul dintre prezentatorii cu care era obișnuită la acel post de radio. „În Țara oamenilor, se trăiește cel mai bine împreună. Ca și cum îți strigi iubitul sau iubita de pe malul celălalt și malurile se apropie instantaneu. Ghețurile veșnice sunt cel mai bun mediu. Iubirea e o continuă mișcare, e plămânul lumii. Universul se amplifică și se strânge apoi, ca într-o mare respirație. Oamenilor le e frică să iubească pentru că nu știu cine sunt.” 

Kristín se gândește. Sufletul ei stă adunat în carcasa coastelor și visează. Printre gratiile de os de culoarea fildeșului, el se proiectează pe cerul uriaș, ascultând același post de radio de unde se aude vocea lui Dumnezeu povestind despre universul în expansiune. Deci ăsta e pattern-ul respirației…Respirația e singura noastră posesiune. 

Emisiunea s-a încheiat. Kristín se grăbește. 

Sună iar. Stefán nu răspunde. 

Ea își pune paltonul, trântește ușa și se suie în mașină. Parcă face pentru prima oară drumul spre radio.

Invitatul poartă un costum impecabil, gri, ochelari cu ramă fină aurită, privirea rece. Așteaptă în încăperea pentru invitați. Kristín poate să-l vadă. El nu poate s-o vadă. Einarsson studiază pereții și din când în când se uită la ceas. 

 Kristín recitește întrebările. 

  • Domnule Einarsson, de ce ne ferim de iubire? 
  • Atâtea tertipuri de a fenta dragostea, de a nu părea îndrăgostiți, de a ocoli subiectul? 
  • E chiar o rușine să se creadă că am putea iubi mai mult decât e cazul? 
  • Cât ar fi cazul? 
  • O dovadă de slăbiciune în lumea în care trăim? 
  • Progresul ar fi trebuit să ne aducă în punctul în care emoțiile sunt ținute sub control? 
  • Frică de moarte? Amânare perpetuă? 
  • Iubim din frică sau din plictiseală? 
  •  Domnule Einarsson, de câte ori ați rezolvat cu adevărat un caz disperat?
  • Fisuri, fisuri, fisuri. Cine poate alina suferința? 
  • Cine suntem noi, domnule Einarsson? 
  • Poștașii cărei galaxii? 
  • Pe ai cui cai înghețăm în lungile noastre drumuri, în speranța că o să fim iubiți?

Kristín se grăbește spre casă. Emisiunea ieșise mai bine decât se așteptase. Einarsson a avut răspunsuri bune, unele chiar uimitoare.

”Mandragorele umplu lumea de miros; și deasupra ușii noastre stau tot soiul de pometuri, noi și vechi, și pe care pentru tine le-am pus bine, preaiubite” (Cântarea Cântărilor 7,14)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *