Monumentală şi memorabilă, traducerea Marinei Vazaca oferă celor de azi calea de acces către textul în care se află strâns, ca intr-o magmă de vulcan, geniul lui Chateaubriand : ”Memoriile de dincolo de mormânt” sfidează, prin nemăsura lor poetică şi vigoarea lor epopeică, limitele trasate de raţiunea mediocră. Echivalenţa în limba română de acum închide un ciclu care se deschidea, în preajma paşoptismului, cu descoperirea lui Chateaubriand însuşi. Distanţa de la naivitatea de început la sobrietatea acestei ediţii dă măsura unui parcurs de maturizare creatoare a limbii române înseşi.
Memoriile lui Chateaubriand sunt imaginea romantismului melancolic şi vizionar ce constituie cea mai durabilă moştenire a sa. Acolo unde textele de proză, exotice sau introspective, mai pot oferi doar delicii de arheologie culturală, datate fiind, amintirile sale păstrează, intact, vibraţia unui suflet care se caută pe sine şi care interoghează epoca pe care a trăit-o. Înainte de Proust, Chateaubriand este un scriitor obsedat de timpul care se duce. De aici pasiunea stranie şi fascinantă cu care încearcă să consemneze mişcările delicate ale unei vieţi. Romanul biografiei devine un roman al curgerii şi al trecerii.
Pelerin, profet, diplomat şi om de stat, Chateaubriand imaginează, prin aceste memorii, oglinda în care îşi contemplă propria posteritate. Aventura scrierii este o aventură a îndepărtării, sedus fiind de scenele ce vin din trecut spre a-l ispiti. Operă a cărei naştere se confundă cu cele din urmă decenii ale vieţii sale, memoriile îşi creează propria lor cronologie interioară, una care nu are nimic în comun cu dinamica stearpă a unor confesiuni oarecare.
Spectaculoasă la Chateaubriand este această plasare în afara şi în miezul timpului pe care îl explorează. Amintirile sale sunt un domeniu ciclopic în care se adună un roman al educaţiei intelectuale, un roman al dragostei şi al feminităţii, un roman al romantismului francez şi un roman al Europei răvăşite de revoluţie şi de Bonaparte.
Şi toate aceste romane au un personaj ce le este comun, un narator al cărui ochi, când vitriolant, când visător, se apleacă asupra fragmentelor de timp salvate de la uitare. Romantismul său este inseparabil de conştiinţa rupturii şi de trauma despărţirii. Aristocratul nu se mai află acasă decât în aceasta case de vise şi de dor a provinciei natale.
Identitatea sa, astfel cum mărturiseşte în atâtea rânduri, este aceea a unei fiinţe scindate. Între Vechiul Regim, Revoluţie, Imperiu şi Restauraţie, silueta lui Chateaubriand se distinge neliniştită şi frenetică. Dislocat din îmbrăţişarea originilor, romanticul descoperă singurătatea şi înstrăinarea. Mitul iubirii americane, cel care a sedus generaţii, nu se poate naşte decât din acest pământ al rătacirilor.
Iar ceea ce este desuet în alte ocazii devine, în textul memoriilor, definitiv şi sobru, ca un înscris pe mormânt. Geniul lui Chateaubriand uneşte subtilitatea interogaţiei lăuntrice şi vigoarea de autor de epopee. Omul de stat este una cu romanticul. Asemeni lui Tocqueville, Chateaubriand se ratează ca politician, spre a exploata un filon al reflecţiei şi al rememorării. Contradicţiile sale sunt cele ale unui romantic. Unitatea personalităţii sale este o reunire de paradoxuri.
Vasta pânză a memoriilor este, aşadar, o sinteză de autoportret şi de reconstituire istorică. Istoria din textul său nu este una a răcelii documentare. Ea este aprigă, pasionată, părtinitoare. Sensibilitatea lui Chateaubriand este aceea a unui cronicar, iar nu aceea a unui rece investigator istoric. Memoriile sunt apărarea şi justificarea unei vieţi, confesiunea cea din urmă a unei inimi tulburate.
Chateaubriand este romanticul aflat la răscruce, romanticul care îşi asumă condiţia de erou şi de martor cu egală fervoare. Timpul pe care il caută, dincolo de uitare şi de trecere, este un timp spre care revine, ca spre un început. Memoriile sunt, în ceea ce au mai delicat şi visător, consemnarea acestui itinerariu al reveriei şi al amintirii. Redat limbii române de Marina Vazaca, textul lui Chateaubriand îşi conserva lucirea cea dintâi : tumultul şi poezia răzbat, de dincolo de vreme.
