„Scrisori din casa de nebuni ” de Torquato Tasso

Torquato Tasso s-a născut pe 11 martie 1544 la Sorrento. Este fiul Porziei de’ Rossi, nobilă și al lui Bernando Tasso, descendent al unei familii de nobili. Torquato cunoaște încă de la început influența puternică a tatălui asupra viitorului său de poet și curtean. Tatăl însuși a fost un literat ce a primit o educație aleasă. Anul 1552 este unul însemnat pentru viața poetului. Tatăl său este nevoit să-l urmeze în exil pe principele Sanseverino, iar familia se destramă. Torquato urmează cursurile la o școală iezuită din Napoli unde primește o educație catolică riguroasă, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai buni discipoli.

După moartea mamei, își urmează tatăl la Urbino, apoi la Padova și-și continuă studiile alese. Într-o perioadă intensă de activitate poetică, a scris drama pastorală „Aminta”, fiind o idealizare lirică a vieții de curte. În 1575 și-a terminat renumita capodoperă despre prima cruciadă, „Ierusalimul eliberat”, un poem epic în octave rimate ce îmbină evenimente istorice cu episoade idilice romantice imaginare.

A suferit de mania persecuției și din 1579 până în 1586 a fost internat din ordinul ducelui. În teoria Renașterii, boala de care se considera că suferă Tasso era melancolia, produsă de excesul de imaginație și acutizată la vremea apusului. Astăzi această stare o identificăm cu depresia.
Recunoaștem că viața poetului melancolic, Tasso, are un farmec aparte ce a inspirat mai mulți mari artiști, printre care se numără și Giacomo Leopardi.

„Scrisorile” lui Tasso au în centrul lor motivul geniului persecutat. Figura sa excepțională se detașează vertiginos de cea a celorlalți poeți și a condus la analiza legăturilor ce există între genialitate și nebunie. Propun spre observație opera sa artistică complexă și nu cazul clinic.
Titlul volumului nu este unul întâmplător. În timpul internării la ospiciul Sfânta Ana, epistolarul său devine din ce în ce mai dens. Există aproximativ circa 2000 de scrisori, dar marea majoritate au fost distruse ori s-au pierdut.

În scrisorile sale se observă condiția curteanului și a artistului. Tendința este una introspectivă, iar scrierea este dominată de singurătate și melancolie. Totodată, cartea prezintă o cronică ce descrie lamentările cotidiene, în care Tasso apelează la diverse rugăminți, cereri continue de a primi protecție, bani, daruri sau pomeni.

Poetul face parte din categoria sufletelor sofisticate și masochiste, neînțelese de majoritatea în care predomină sufletele simple, lipsite de probleme existențiale sau incertiduni.
Ceea ce intenționează Tasso este să realizeze o introspecție de tip emoțional, sentimental și intelectual. Se remarcă nevoia de confesiune ce dorește să atingă nivelul unei ascultări permanente a sinelui și a comunicării cu ceilalți printr-o analiză interioară minuțioasă.

Cititorul nu trebuie să spere să găsească episoade cavalerești sau vreo scrisoare de dragoste. Tot ceea ce trebuie să facă este să se lase scufundat în multiplele speculații filosofice.
Să ne întoarcem puțin la persecutarea de care suferă. Aceasta este obișnuită în cazul comportamentelor paranoide tipice, avându-și originea în dorința intensă de autodepășire. Tasso se definește în mod contradictoriu „servitor nobil”. Structura oximoronică sugerează atât nevoia de protecție, cât și ocupația de poet. În mod repetat consideră că în schimbul omagiului pe care îl aduce principelui merită să primească protecție, onoruri și glorie. Astfel, remarcăm cum individualitatea sa este împărțită în două. O jumătate îi corespunde Curții, iar cealaltă Artei.
În acest sens, se evidențiază un pasaj din scrisoarea pe care i-o adresează cardinalului Scipione Gonzaga:

„Nu mă mai plâng nici că mi-e inima obosită de suferința aproape necontenită, nici că-mi simt capul mereu greu și că mai tot timpul mă doare, nici că auzul și văzul îmi sunt foarte slăbite, iar mâinile și picioarele sfrijite și vlăguite; ci, trecând peste toate acestea cu un scurt oftat, mă voi apuca să povestesc despre suferințele sufletului, care, fiind mai presus de toate iubitor de faimă, nu se va putea însănătoși niciodată dacă nu și-o recapătă, și nici nu va crede că și-a recăpătat-o dacă nu va vedea nici un semn în această privință; fiindcă faima e semnul că ești socotit vrednic de binefacere, dacă îi dăm crezare lui Aristotel, sau e răsplata virtuții, cum tot Aristotel o definea altundeva.”

Este vorba aici despre recăpătarea gloriei de poet, a demnității de om pe care încearcă să le salveze din lanțurile bolii ce-i distrug puțin câte puțin interiorul. În ciuda halucinațiilor dese, acesta încearcă să-și păstreze cu sfințenie luciditatea și pledează pentru cinste și învățătură. Cele din urmă sunt valorile pe care le promovează înaintea oricăror bogății sau onoruri.
În concepția sa doar cinstea și învățătura pot asigura fericirea și totodată binele unui om. Restul sunt de prisos, reprezentând doar bunuri de care omul se poate lipsi, sărăcind spiritul, neîntregindu-l.

Scrierile poetului al cărui suflet necesită mângâiere i-au asigurat un loc de cinste printre marii poeți ai Renașterii târzii. Cu siguranță, și în vremurile noastre, cititorul va rămâne fascinat și în același timp intrigat de ideile ce au dat năvală în paginile cărții.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *