Schimbările…

sunt de regulă dubioase, îndoielnice, etimologic judecând, adică în doi peri; pe de o parte e limpede că sunt utile cuiva, unora, iar pe de alta distrug ceva. Din terminologia fulminant turbulentă a ultimelor vremuri, paradigma pare să se detașeze net, comparativ cu (in)competența, cu sustenabilitatea, etc. Repet: îmbogățirea vocabularului trebuie să pornească de la cunoașterea etimonului, nu de la dorința herostratică – după cum vom vedea – de afirmare sterilă. 

Se poate constata că dorința fierbinte de sustenabilitate, indiferent de domeniu și înțelesuri, presupune evaluarea competențelor de către incompetenții domeniului, după cum subliniam recent. Rezultatul este schimbarea paradigmei, oricum necunoscută, paradigma supusă violului adică. 

Maimuțăreala intelectualist occidentală a început cu  implementarea dar, nefiind suficient de amplă, s-a trecut la antamare („trebuie să antamăm”); în fapt nimic nou, fiind continuarea a ceea ce numea Maiorescu „adâncirea prăpastiei” dintre nevoile omului de rând și ifosele celor (ce se cred) de sus. Au urmat alți și alți termeni teribili. Referitor la paradigmă însă, ca termen, putem suspecta un anume snobism de sorginte neofanariotă pornind de la sonoritatea de tip grecesc; și totuși eroare: termenul e din latină, paradigma, -ae,  preluat, e drept din greacă, numai că limba romanilor i-a deschis calea către celelalte limbi care i-au urmat. În ultimă instanță esențial e cine i-a dat viață viitoare unui termen. Și de aici marea problemă pentru paradigmaticii cu orice preț: romanii i-au dat două înțelesuri indubitabile exemplu, model. Prin urmare inscripții sau afirmații de genul „schimbăm paradigme”, „e necesară schimbarea paradigmelor” denotă fie necunoașterea termenului, fie prostie herostratică. Dorința de a schimba cu orice preț exemple, modele, adică paradigme verificate,  denotă impotență mentală cu atât mai mult cu cât nu se specifică niciunde ce se pune în loc. Pe linia grecului antic, dacă nu poți să te afirmi cu ceva constructiv, dai foc templului. 

  Dintre nenumăratele exemple paradigmatice voi cita la întâmplare unul din imediata mea apropiere spațială: „Progres. Schimbări de paradigmă. … ”, adică „o reflecție artistică” în care cele arătate (nu are importanță ce anume) „sunt remodelate dintr-o perspectivă socio -politică și tehnologică”. Că sună bombastic nu contează, nu e de luat în seamă dar interesant e că logoreea citată stă lângă  o pancartă cu inscripția „Schimbări de paradigmă. Progres”,  în spatele căreia zac de câțiva ani grămezi de moloz și un zid cu tencuiala căzută. Ar fi încă o probă a faptului că schimbarea de paradigmă nu e altceva decât demolare, desființare de exemple și modele. Nu trebuie să fii filosof ca să vezi ce ascunde schimbarea paradigmei; e suficient să fii înțelept. Neculce constata cu oarecare amărăciune că „obiceiele cele nouă fac răsipă țărilor”. Mai ales, putem afirma în continuarea cronicarului, când sunt în folosul unora, că doară cine cugetă la Țară când schimbă paradigma??? La fel de interesant, până la intrigant e că din instituții  precum foste spitale, depouri de tramvaie, cazărmi și altele se vor în primul rând centre culturale evident paradigmatice, aspect care nu poate duce decât la concluzia că sunt mulți de recompensat, precum amante, sponsori electorali dar  (aproape) în egală măsură  neveste și odrasle. 

Până la urmă „noi schimbăm paradigma” nu este altceva decât un orgasm al fecioarei fără corp,  ce nu generează însă vreun… luceafăr.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *