Prima carte pe care Olivier Clément a publicat-o în 1959, după convertirea la Ortodoxie, e o mărturie pasionantă a căutărilor sale spirituale și a viziunii despre credința pe care a îmbrățișat-o, răspunzând într-o zi chemării irezistibile a lui Hristos. În sintonie cu Nikolai Berdiaev și Vladimir Lossky, dar mai ales cu Părinții Bisericii, Clément inaugurează cu această reflecție despre timp o operă de teolog îndrăgostit de taina transfiguratoare a Învierii. De la dimensiunea cosmică a credinței la lectura spirituală a marilor etape ale istoriei Ortodoxiei, de la Sfinții Irineu al Lyonului și Maxim Mărturisitorul la Isaac Sirul și Siluan Athonitul, toate marile teme și repere ale teologiei lui Clément se întâlnesc aici, într-o măiastră țesătură, fidelă tradiției și totodată contemporană prin întrebările și libertatea ei. Transfigurarea timpului este mesajul de speranță al creștinismului, pe care Olivier Clément ni-l transmite cu inconfundabilă intensitate și acum, la centenarul nașterii sale.
„Timpul Bisericii este Duhul înaintând în taina inimilor, este răbdarea lui Dumnezeu, Care încă Îşi drămuiește manifestarea iubirii faţă de omenire pentru ca focul acestei iubiri, atunci când prezenţa Sa se va dezvălui pe deplin, să nu ardă, ci să restaureze.”
„Timpul Bisericii culminează deci cu conştientizarea de către fiecare persoană umană a faptului că Sfârşitul este deja prezent, că istoria, în Hristos, este de acum încheiată. Căci Parusie nu înseamnă doar venire, ci şi aşteptare, nu doar aşteptare, ci şi prezenţă. Timpul Bisericii, ca să reluăm expresia Sfântului Serafim, este cel al «dobândirii Duhului Sfânt».”
„Sfântul este cel care nu primeşte decât pentru a dărui… Sufletele sfinte, în cerul duhovnicesc unde aşteaptă învierea, se integrează împreună cu îngerii în lanţul iluminator, participă la «darul Duhului Sfânt». În unitatea teandrică a Bisericii, lumina care coboară din cer către pământ se răsfrânge într un curcubeu de chipuri transfigurate, aceste icoane care ne populează bisericile şi fac să se ivească în jurul nostru tot acel «nor de mărturii».”
„Căutând această sfinţire, creştinul nu fuge de timp, în care trebuie să slujească şi să dea mărturie. Aşadar, este inevitabil sfâşiat între noua creaţie misterică, prin care devine face părtaş la viaţa dumnezeiască, şi lumea căzută, care nu numai că îl răneşte, dar a cărei suferinţă o resimte tot mai acut. Căci, cu cât un om participă mai mult la viaţa dumnezeiască, cu atât devine purtător al unei iubiri care-l face vulnerabil la durerea oamenilor şi la geamătul universului. Cu atât mai mult se simte vinovat pentru toată suferinţa lumii.”
„Tradiţia este această împărtăşire a Duhului Adevărului care ne îngăduie să cunoaştem Adevărul în propria sa lumină şi nu în lumina exterioară şi strict omenească a raţiunii căzute. Ea nu este Cuvântul, ci Suflarea care poartă Cuvântul şi ne îngăduie să-L auzim drept Cuvânt al lui Dumnezeu, adică să-L întâlnim ca şi Cuvânt întrupat şi să-L cunoaştem în legătura Sa cu Tatăl: prin Cuvântul sau, mai bine zis, prin toate expresiile Revelaţiei pe care ni le oferă viaţa «misterică» a Bisericii, Tradiţia ne revelează Prezenţa tăcută a lui Dumnezeu.”
