Note pentru un jurnal al despărţirii ( 112)

Şi poate că am început să mor cu adevărat în clipa morţii tale: mai mult decât un flux al biologiei sterpe, tinereţea este o stare de claritate a timpului, o stare de curgere neîntreruptă de îndoiala ce sapă şi arde, o stare de frenezie a inimii ce se avântă spre un viitor abia bănuit, o stare de bucurie melancolică în faţa lumii ale cărei culori se dezvăluie ca o boare de primăvară privirii însetate de vis.

Scriind aceste rânduri din care alung fardul ipocriziei searbede de care oamenii cuminţi se înconjoară, atent şi metodic, contemplu în oglinda dimineţii un chip ce nu mai păstrează decât ecoul întârziat şi stins al speranţei, un chip ce înaintează în ceasurile apăsătoare ale zilei cu lentoarea unui ceas anesteziat de nostalgia nopţii care va veni.

Asemeni lui Emil Codrescu, simt că singura patrie melancolică căreia mă mai pot dărui este trecutul ce ne cuprinde ezitările şi peisajul de amurg al stângăciilor noastre complice. Uitată este limpezimea de surâsuri a zilelor noastre şi pierdută este ridicarea de soare a mării ce ne întâmpina, statornică şi înspumată, ca un pastel gravat în memoria noastră.

Zidul de absurd în faţa căruia mă aflu este cel ce îmi era sortit. Neastâmpărul celui care am fost, cândva, a lăsat loc înseninării grave ce nu este altceva decât o presimţire a trecerii. Privirea cu care despic cerul de noapte este mereu în căutarea ta. Paşii cu care măsor, neabătut, străzile noastre sunt mereu călăuziţi de cadenţa paşilor tăi. Cuvintele care îmi ajung pe buze sunt cele pe care buzele tale mi le şoptesc, murmurate, în vis.

Din ce în ce mai mult timpul memoriei mele este un timp al memoriei sincretice, de stea în explozie continuă, asemeni unei cosmogonii. Cine mai sunt eu în această frământare de amintiri, în această rotire continuă de peisaje, în această alergare cosmică de silabe şi de miresme: unitatea pierdută a fiinţei noastre este cea la care tânjesc şi dorul aspru şi arzător mi-o aduce, cu fiecare clipire de iris a ochilor noştri nostalgici.

Somat să cobor în adânc, tot mai adânc, suprafaţa plană a zilei egale cu sine îmi este din ce în ce mai străină. Singurul viitor pe care îl mai pot contempla acum este doar acea prelungire trepidantă şi stroboscopică a trecutului din care venim. În lichidul amniotic al visării putem fi din nou împreună, contopiţi şi năvalnici ca o mare ce nu adoarme, niciodată.

Şi tot ceea ce urmează este o prelungă ucenicie a nostalgiei, un preludiu în care se mai pot regăsi notele de culoare ale fericirii pe care muritorii o pot înţelege, în toată majestatea ei de dor, doar când despărţirea îi lasă plutind în voia valului de durere, spre a atinge largul ce le era ascuns privirii până atunci.

Căci am urât într-atât, amândoi, bătrâneţea ce arde, devoră şi stinge pentru a spera la acel sfârşit care să nu fie încercat şi întunecat de agonia lentă a putrefacţiei şi însingurării. Căci ne-am dorit,amândoi, o alunecare în moarte ca un amurg: eliberaţi de teroarea stingerii, îmbrăţişând porţile ce ne vor fi deschise, atraşi către marea de unde a sufletelor călătoare de sunetul cutezător al pescăruşilor ce vuiesc în înaltul de cer.

Şi poate că am început să mor cu adevărat în clipa morţii tale. Suita de elegii în care ne durăm casa de himere şi de lacrimi creşte din fiinţa ce suntem acum. Aşteptarea mea capătă, în cele din urmă, un sens, iar ceasurile de granit ale insuportabilei singurătăţi sunt treptele pe care încerc să urc, spre a atinge strălucirea graţioasă în care te-ai schimbat. Cuvintele vin către noi, ca o promoţie de valuri, în vreme ce visul ne acoperă cu faldurile sale,asemeni unui linţoliu de frunze ale lui septembrie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *