„Întreg amarul ființării se evaporă la ideea că oricând e în putința noastră să-l curmăm, că ascundem în noi înșine imensa libertate a absenței noastre și că ne putem răscumpăra căderea în dureri sterpe sau în banalitate prin genialitatea negativă a sinuciderii.”
(Emil Cioran)
Dezordinea afectivă, suferința, tulburările insuportabile, gândurile ce roiesc fără oprire, îl cufundă în abis pe individ, îl îngenunchează, îi mânjesc interiorul și în final îl lasă fără suflare. Cea care îi imprimă adânc omului ideea de eliberare este sinuciderea. Aceasta îl transformă treptat într-o slugă credincioasă, care se supune fără opreliști. Doar cei ce nu o trec în plan pot spune despre ei că sunt adevărații stăpâni și probabil sunt și cei mai curajoși pentru că lasă ca otrava să le consume întreaga ființă, să le macine intestinele. Ei sunt niște admirabili supraviețuitori.
Dar nu voi scrie despre aceștia acum. Aș vrea să-i scot la lumină pe cei care au avut tăria și fermitatea de a înfăptui gestul decisiv. Este vorba despre patru poete care, în viziunea mea, au schimbat lumea literară și au încununat-o cu un amalgam de emoții și trăiri care mai de care mai contrastante.
1. Alejandra Pizarnik
Pentru poeta argentianiană Alejandra Pizarnik toată durerea s-a sfârșit la vârsta de 36 de ani. Deși moartea sa a fost timpurie, a lăsat în urmă niște creații remarcabile, în care fiecare vers este puternic încărcat afectiv. Dacă aș căuta un cuvânt care să definească integral volumele sale, cu siguranță acesta ar fi sfârtecare. Te face să-i simți suferința, durerea apăsătoare și te transpune în lumea ei plină de tenebre.
Întreaga sa operă gravitează în jurul unei convingeri puternice. Aceasta consideră că rolul suprem al poeziei este de a vindeca rana fundamentală a existenței, de a elibera spiritul de sub presiunile zilnice la care este supus. Într-adevăr, poezia nu face altceva decât să salveze ultima rămășiță a Frumosului, să o desprindă din întreaga mizerie umană.
Cu toate acestea, una dintre convingeri a fost mai puternică decât celelalte:
Acum, în acest minut nevinovat, eu şi cea care am fost, stăm aşezate pe pervazul gândului meu şi privim…
Pot să mi-o și imaginez privind în golul existential, cu mintea fremătând de întrebări. În acele momente nu era singură, alături de ea avea secobarbitalul sodiu. Secobarbitalul nu judecă, el doar își face treaba. Parcă o văd plină de nerăbdare, așteptând ca totul să dispară, ca singurătatea „să prindă aripi” și să zboare, așezându-se pe umerii altcuiva. Plină de siguranță, a dat peste cap muntele de pastile și a așteptat ca totul să se termine. Pe ea poezia nu a vindecat-o și nici nu a putut-o salva. Rănile au fost doar parțial acoperite, iar sângerarea, întreruptă momentan. În cazul ei, suferința nu a putut fi curmată decât prin consumarea până la capăt a sinuciderii.
2. Anne Sexton
Cu 10 ani mai târziu, singurătatea și durerile au părăsit-o pe Alejandra, dar s-au așezat și mai hotărâte pe umerii lui Anne Sexton. Cea care a câștigat premiul Pulitzer pentru poezie a dus o bătălie lungă cu depresia interminabilă ce nu i-a mai dat pace. Consider că răbdarea ei de a-i mai da încă o șansă vieții a fost limitată. Astfel, fără să mai stea pe gânduri, se închide în garaj, intră în mașină, dă drumul motorului și așteaptă. Acum era răbdătoare. Acum timpul parcă nu mai era același și trecea mai repede, știind că mai era un mic pas până la curmarea „demonului amiezii” care a secat-o atâta vreme. În cele din urmă moare intoxicată cu monoxidul de carbon.
De-a lungul timpului, este îndemnată de psihiatrii să scrie pentru a-și îmbunătăți starea de sănătate. Se observă cum fiecare text nu conține decât o expunere a stărilor și trăirilor sufocante pe care încearcă să le înece, dar nu reușește.
În poezia „Wanting to die”, versul care prezintă o mare sugestivitate și care va preconiza totul este următorul: But suicides have a special language.
Atât de special a fost glasul care i-a șoptit la ureche, atât de puternică a fost Ideea, încât, în final, nu a putut să o mai evite. Deși a ridicat un adevărat templu creației lirice și s-a sacrificat pentru ea, cea din urmă, nu pot spune că a reușit să facă același lucru pentru biata Anne.
3. Sara Teasdale
Încă din fragedă copilărie, Sara Teasdale prezintă o stare de sănătate precară. De-abia la vârsta de 10 ani poate să se ducă la școală, până atunci urmează studiile acasă. Nu numai viața pe care a avut-o a fost plină de suferință, ci și poezia sa.
Spre deosebire de celelalte poete ulterior menționate, aceasta a lăsat în urmă semne evidente care transmiteau posibilitatea îndeplinirii actului final. Deși întregul univers literar pe care îl conturează este lipsit de speranță, încărcat de melancolie, resemnare, poezia ”I shall not care” întruchipează fermitatea cu care parcă afirmă că într-o bună zi își va duce planul la bun sfârșit. Și pe ea mi-o pot imagina cum, hotărâtă, își umple căușul palmei cu somnifere și nu face altceva decât să aștepte. Se pare că scrisul nu a putut-o salva. Se pare că orice înregistrare a declinului nu a dat roade. Acum nu se grăbește. Închide ochii și cade într-un somn adânc din care știe că nu se va mai trezi vreodată. Știe că nimic nu o va mai putea tulbura acum.
I Shall Not Care
WHEN I am dead and over me bright April
Shakes out her rain-drenched hair,
Tho’ you should lean above me broken-hearted,
I shall not care.
I shall have peace, as leafy trees are peaceful
When rain bends down the bough,
And I shall be more silent and cold-hearted
Than you are now.
4. Sylvia Plath
Trebuie să recunosc că Sylvia Plath rămâne în continuare doamna mea de suflet. I-am rezervat și ei un loc special alături de celelalte poete ale suferinței.
Talentul său este remarcat încă de când era un copil. De la prima poezie pe care a așternut-o pe hârtie, ți-ai fi putut da seama că a fost cu totul și cu totul specială. Dintre toate încercările, cele literare i-au ieșit așa cum trebuie. Nu au funcționat nici pastilele, nici terapia cu electroșocuri, nici multiplele tentative de suicid. Cu toate acestea, dorea cu tărie să-și curme pentru totdeauna tristețea indicibilă și demonii interiori. Toate planurile au fost futile până la un moment dat, când anii i-au adunat mai multe disfuncționalități psihice și nu a mai rezistat. De data aceasta, știa că încercarea ei trebuie să se finalizeze cu succes. Și așa a fost. Totul se petrece într-o noapte în care se închide în bucătărie, dă drumul la gaz, își bagă capul în cuptor și, posibil, sătulă de tot trecutul și de ea însăși, așteaptă.
Poezia care conturează cel mai bine fragilitatea psihică a poetei este ”Lady Lazarus”. Versurile ce au reușit să mă zdrobească încetul cu încetul și care sugerează credința Sylviei în ulterioara reușită sunt următoarele :
Dying
Is an art, like everything else.
I do it exceptionally well.
Din punctul meu de vedere, tot ceea ce ne înconjoară posedă un element artistic, oricât de mărunt. Trebuie doar privit. Dar oare cât privesc oamenii în viață, nevăzând nimic ? Poate unii dintre cititori vor vedea în cele patru doar secobarbitalul sodium, doar monoxidul de carbon, doar barbituricele…
Dar eu știu că au fost mai mult de atât. Au fost mai mult decât suferință exacerbată, depresie, anxietate, chin, autodistrugere, disperare.
Au fost arta însăși.
