Interviu realizat de dr.Lucia Laudoniu, apărut în portalul CHRISTIANITAS din Slovacia în 31 ianuarie și 2 februarie 2022
Lumea din jurul nostru ni se pare întunecată și verbul latin negresco, întunec, înnegresc, este un deget de avertizare în absența lucidității (luciditas) creștine.
Purtătorul acestui nume de familie și unul dintre cei mai importanți “oameni de stilou” (frazeologismul slovac desemnând omul creativ literar) din spaţiul (milieu) său geografic, latinistul, scriitorul și eseistul Dan Negrescu, într-un interviu pentru portalul Christianitas.sk își lasă jos pălăria imaginară în fața Liceului Piarist din Timișoara și, de asemenea, menţionează vizita Sfântului Părinte în România.
Firul Ariadnei din prima parte a colocviului, pregătit de Lucia Laudoniu, cu împăratul neîncoronat al latiniştilor români este libertatea și tăierea nodurilor gordiene ale culturii latine ținând cont de faptul că există noduri de care atârna perdeaua antichității şi nu numai.
LINKURI interviu – versiunea originară
Pars secunda
In trutina mentis sunt cântărite “gânduri din aluat diferit” (un alt frazeologism, adică diferite tipuri de idei). Versurile ciclului medieval Carmina burana puse ingenios pe muzică de Carl Orff ne spun asta, dar și lucrările altor compozitori („fierarii de tonuri muzicale” este termenul folosit în textul original) legați de limba latină la fel ca degetele cu palma.
Știaţi că Mozart vorbea mai bine latină decât germană în copilărie? Ce are în comun limba latina cu ploaie și ce legătură are limbajul romanilor antici cu arhitectura?
A doua parte a convorbirii Luciei Laudoniu cu generalul spiritual al latiniştilor români, a cărui armă cea mai bună fiind un stilou, Dan Negrescu, „călăreşte pe o sanie” a etimologiei şi amorului de cuvânt.
Medalion literar de profil
Prof. Univ. Dr. DAN NEGRESCU (*1953, Timișoara) – profesor emerit de filologie clasică. Latinist, scriitor, traducător, eseist și publicist, care sparge amfore de cuvinte false (în sensul: care luptă împotriva kitsch al cuvintelor). Ca prozator și romancier se concentrează pe beletristica istorică consacrată patrimoniului Romei antice și, de asemenea, este orientat spre reflecția filosofică a istoriei Timișoarei și a Banatului, autorul a zeci de lucrări de prestigiu în domeniu; creatorul a numeroase monografii, studii și traduceri chintesențiale din tezaurul literaturii latine clasice, patristice și medievale. Din 1996 a început să îndeplinească funcția de șef al Catedrei de filologie clasică din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Membru al Uniunii scriitorilor din România care a colaborat cu cele mai importante reviste literare atât în țară cât și în străinătate, inclusiv cotidianul literar Signum din Dresda, sau ziarul Lumea liberă, un ziar publicat la New York. Pentru romanul Trilogie imperială, în 2003, a obținut Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. Eseuri din stiloul său și-au găsit casa pe portalul LaPunkt, membru al prestigioasei rețele de reviste de cultură cu sediul la Viena, Eurozine.
Domnule profesor, sunteți originar din Timișoara, orașul trandafirilor și inima Banatului. Spuneți-ne, vă rog, ceva despre orașul dvs. natal.
Povestea cu trandafirii sună într-adevăr frumos, dar devine tristă când privim ruina casei celui care a făcut din Timișoara orașul trandafirilor. După câteva proteste civile și inutile s-a simulat începerea renovării; dar atât cât să nu plouă înăuntru. Până la un punct sunt îndrăgostit de orașul meu natal pentru că e firesc să fie așa; de la un alt punct însă sunt nemulțumit, nu spun dezamăgit pentru că nu am obiceiul să mă amăgesc cu nimic pe cât posibil. Există o anume mândrie bănățeană, numită fudulie pe bună dreptate și asta pentru că nu se justifică întotdeauna. Pentru mine, pornind și de la cele arătate, inima, chiar capitala Banatului e cartierul meu natal Mehala, ca să exagerez puțin. Adică, eu cred că orice om normal, nealterat, nedegenerat se simte legat de locul în care s-a născut și pe care îl simte ca „buricul pământului”, indiferent unde și cum e acel loc. De la romani am învățat că există un genius loci de care nu te poți despărți, în sensul că îl duci peste tot cu tine prin „imperiul” lumii . Evident că Mehala a fost o sursă de inspirație pentru proza mea, ceea ce nu înseamnă că am scris cumva istoria locului; nici pe departe. Sigur, nu pot să spun cât era de necontrafăcută atmosfera cartierului de acum câteva decenii, deoarece pentru fiecare timpul trăit de el e cel adevărat.
Timișoara este strâns asociată cu evenimentele revoluționare din 1989. Care sunt amintirile dvs. legate de aceste evenimente și ce înseamnă pentru dvs. darul libertății? Violetta în La Traviata verdiană cântă că dragostea este croce e delizia, se poate spune asta și despre libertate?
Într-adevăr evenimentele au fost declanșate la Timișoara pentru că, probabil, așa s-a decis… S-au scris și speculat vrute de unii și nevrute de alții, deci nu vreau să comentez mai ales că după atâția ani oricum nu mai contează. La încă viul excitament al unora, puțini la număr și politizați, „Vrem adevărul!!!”, nu pot decât să amintesc întrebarea unui… roman, Pontius Pilatus, Quid este veritas ?, Ce este adevărul?, la care nici viitorul Mântuitor nu a răspuns. Fac o precizare pentru posibilii replicanți care vor spune „dar Iisus afirmă înainte de întrebare Ego sum veritas ”, numai că romanul zice interogativ QUID și nu qui, cine. Am fost pe străzi dar asta nu m-a făcut revoluționar, după cum alții nu au fost și sunt revoluționari certificați, dar asta e treaba lor. Până la urmă toate revoluțiile au fost dubioase fie si prin faptul că și-au „devorat” copiii. Nu mă refer la cei împușcați la vremea aceea, accidental sau pentru a avea un număr impresionant de morți, căci ei sunt pierderi colaterale. Desigur, mai puțin cuplul prezidențial. Deși nu agreez deloc tagma jurnaliștilor, a mediaticilor, am reținut încă atunci afirmația unuia, foarte justă în legătură cu revoluția, care suna cam așa: 80% din români au adormit cu Ceaușescu și s-au trezit cu revoluția.
Îmi permit să fac o mică rectificare, din punctul meu de vedere: libertatea nu e un dar. Nimeni nu face un asemenea cadou care s-ar putea întoarce împotriva lui, a donatorului; e mai curând o stare bine controlată de diriguitori, benefică desigur, dar nu pot să nu subliniez – au făcut-o și alții – că în numele ei se fac și multe mizerii. Dau un singur exemplu interogativ: de ce e afirmată sus și tare, fără vreun drept de contestație, doar libertatea presei? Interesant, ca să nu zic intrigant, e că nu se vorbește de libertățile omului ci de drepturile lui, ceea ce e altceva presupunând o încadrare juridică; chiar dacă la romani LIBERTAS era zeificarea libertății încadrate juridic, nu am văzut nici un jurnalist condamnat pentru minciună de exemplu. Da, libertatea e așa cum divin cântă Violetta, pentru muritorul de rând. Își dorește să fie sempre libera dar știm ce se întâmplă cu ea… Evident mă bucur de libertatea de acum, venită în decembrie, ca pentru sclavul lui Horatius, „folosește-te de libertatea lui decembrie ” îi spune el (chiar dacă era doar de Saturnalii), dar încă o dată, nu pot să nu constat că are felurite forme… Sfântul Augustin sugerează undeva că în esență libertatea supremă e cea de cugetare interioară, independentă de exterior.
Amintirile nu sunt stăpânele omului, dar omul este stăpânul amintirilor. Dvs. aminţiţi de opera educațională a piariştilor timişoreni?
Despre ceea ce mă întrebați, nu pot vorbi decât prin intermediari, adică persoane care nu mai sunt dar pe care le-am cunoscut și de la care am aflat câte ceva despre distinsul Liceu piarist din Timișoara. Eram la finalul studiilor liceale când profesoara de latină care mă pregătea pentru admitere la nou înființata secție de latină, nobila întru amintire Maria Pârlog, – am latinizat-o spunându-i Marcia – autoarea și a unei Gramatici a limbii latine, mi-a făcut cadou câteva cărți în domeniu, pe care am observat imediat două însemne ștampilate; una era Bibliotheca scolarum piarum, iar cealaltă era un nume: BLEDY LAJOS, piarista tanár. Am întrebat și am aflat: cărțile erau rămășițe ale bibliotecii Liceului piarist, iar numele era al celui mai distins profesor de latină din vremea aceea. Desigur finalul a fost unul trist și pentru latină, ca întotdeauna. Omagiul meu s-a constituit într-o proză cu toate elementele realității timpului, intitulată Horatius sub nămeți. Addendum esențial: la Liceul piarist erau admiși copii, tineri indiferent de confesiune cu o singură condiție: să vrea să învețe temeinic.
Piariştii, şi nu numai ei, au dezvoltat principiile educaţiei pe care Martianus Capella, unul dintre marile spirite ale antichității târzii, le-a descris excelent în lucrarea sa De nuptiis Philologiae et Mercurii. Care credeți că este esența principiului celor septem artes liberales?
Cred că păgânismul lui Martianus Capella, adică refuzul de a se subjuga unei credințe cam necruțătoare, la început cel puțin, este cheia deschiderii către ceea ce va fi și educația piaristă ulterior. Subliniam mai sus excelenta deschidere a Liceului, adică a educației piariste începând cu admiterea. Septem artes liberales ca și concept dezvoltat de Martianus trebuie pus în legătură și cu generozitatea spiritului roman pe toate planurile, desigur cu respectarea lui LEX ca instrument al construirii unei societăți care la rândul ei a construit Imperiul, adică Lumea. Gândirea trebuia să fie liberă generând artes liberales. Să subliniez doar atât pentru ideea de libertate romană: la apogeu în Roma – așa spun sursele, mergem la ele și nu precum azi „pe surse” – erau aproximativ trei sute de temple deservind aproximativ patru sute de zeități și culte proprii sau adoptive. Deci: esența cred că este libertatea ordonată.
Doctor angelicus Toma de Aquino a mărturisit că studiul este un tip de rugăciune. Eu personal sunt convinsă că această afirmaţie este valabilă și pentru studiul izvoarelor latine. Anul acesta se vor împlini 60 de ani de la proclamarea Constituției apostolice de Latinitatis studio provehendo numită Veterum Sapientia din condeiul Papei Ioan al XXIII-lea. În acest document, Supremul Pontif a definit în ce constă caracterul divin al limbii latine, și a propus soluții elementare pentru protejarea și dezvoltarea ulterioară a acesteia. Cum percepeţi influența papilor Romei asupra dezvoltării limbii latine?
Nefiind catolic, asta însă nu contează fiind latinist, nu vreau să fac anumite aprecieri care îmi depășesc competența dar: sigur că afirmația Doctorului e frumoasă – personal nu sunt robul citatelor nimănui – dar în opinia mea ar fi de adăugat că studiul e un tip de rugăciune spusă (interior sau nu) cu intelectul, rațiunea eminamente și mai puțin cu sufletul, adică ratione et minus anima. Asta ca să nu ne pierdem în altceva… În legătură cu influența papilor Romei asupra dezvoltării limbii latine, nu pot afirma ceva relevant în primul rând pentru că latina e perfectă, deci nu are ce să se mai dezvolte de vreme ce e divină; eventual să ne dezvolte dacă o studiem corespunzător. Apoi, fără malițiozitate, în secolul trecut au fost câțiva papi, trei dacă nu mă înșel, care nu știau deloc latină, dar acesta nu e neapărat un păcat de vreme ce au fost aleși în Capela Sixtină.
Credeți că este important ca preoții, în special catolicii, să poată comunica în latină în unele ocazii, așa cum și-au dorit mulți papi din trecut? Aveţi o experiență frumoasă în acest sens?
Ar fi frumos să fie așa, fie și pentru ca deservenții Altarului să nu uite de unde provin; mă refer și la non catolici, adică ortodocși, protestanți et alii. Un lucru e clar însă: istoria nu o putem schimba. O singură experiență, mirabilă aș spune, am avut-o în Ungaria; cu ocazia unei călătorii am ajuns dincolo de Dunăre, într-o mică localitate a cărei biserică catolică se află în pustă dar pe o colină ciudat amplasată; preotul ne-a oferit posibilitatea să o vizităm precizându-ne că la origine era un obiectiv militar roman destinat supravegherii zonei; de aceea era pe o înălțime, artificială desigur. Aflând că sunt profesor de latină, mi-a mărturisit admirația lui și în mod absolut firesc am început să conversăm în latină. Eram în afara timpului. Despre experiența urâtă nu mă confesez dat fiind că a avut loc regretabil acasă, domi. A nu se înțelege Domul.
Dacă memoria îmi este bine, dvs. aţi spus odată că sermo Latinus nu poate fi îngropat sub movilă secolelor pentru că nu știm când şi unde a avut servicii funerare… Îmi place foarte mult acest bonmot, fiind convinsă că niciun om de știință nu i-a eliberat pe limba latină un certificat de deces cu o dată exactă, deoarece acest lucru nu este posibil în principiu. Știm că înmormântarea în Roma antică nu a fost însă percepută ca un adio trist şi simplu, ci ca finalizarea modului de viață, o întâlnire minunată cu strămoșii, să nu ne fie frică să spunem că funerarea este o splendidă coroană a vieții. Totuși, latina nu a fost încoronată prin intermediul morţii, ci direct prin eternitatea, nu-i aşa?
Rămân la cele afirmate și citate mai sus. În fapt și funerarea, ca să utilizez termenul din interogație, la romani nu însemna dispariție finală ci trecerea în Elysium, ca să fim optimiști. În rest rămâneai în casă în Lararium onorat periodic de ai tăi. În cazul latinei, mai mult decât atât, eternitatea e pământeană probându-ne că și pe … pământ există nemurire; evident atât timp cât serviciul divin e respectat. Oricât de nemuritoare, asemenea zeilor și latina va muri când incultura și stupiditatea vor deveni dominante; urmașele neolatine însă vor supraviețui fie și pentru că nu au înlocuitori nici în era feluriților… înlocuitori.
Dvs. aparțineți sine ulla dubitatione advocatorilor limbii latine vivificante şi insuflețitoare. Mantra mortificării, in legătură cu limba romanilor antici, este răspândită des și in cadrul cercurilor de specialiști în domeniu. Opinia aceasta, că limba latină este o limba extirpată astăzi, poate fi considerată ca pestilențială? Ca Latinitatis vivae amicus, explicați-ne de ce latina nu este o limba moartă?
Mărturisesc că îmi place expresia „opinie pestilențială”, ciumată adică pe care o folosiți, amintind de exprimarea latiniștilor post Școala Ardeleană, care cu toate acuzele ce li s-au adus, și-au avut rolul lor esențial în apărarea latinei și a spiritului ei; mai ales că eu, atunci când aud enormități precum „limbă moartă” sau „la ce folosește?”, mă gândesc într-adevăr la o pestilentia mentis, în ce îi privește pe unii; răspunsul meu e simplu: nu poate fi mort ceva cu atâția urmași direcți și indirecți. Cine pricepe bine face, iar cine nu – rămâne în afara oricărei discuții. Nu are rost să încerci să-i explici cuiva ceva ce e pe lângă nivelul lui de gândire; cum bine spune un proverb latin „pe măgari îi recunoști după urechi, pe proști după discurs”.
Aţi menţionat de membrii ai Scolii Ardelene, a căror semnificație pentru trezirea spirituală și culturală a neamului român este res magni momenti. Putem spune că aceşti reprezentanţi ai Iluminismului greco-catolic erau, într-adevăr, agenţi nobili de latinitatea orientală, desigur, într-un sens bun al cuvântului, dar activitatea lor din păcate nu este cunoscută în Slovacia. Îmi pare foarte rău că mulți oameni din Slovacia nu au idee că există un fenomen viu al latinităţii răsăritene. Ne puteți introduce acest fenomen dintr-o perspectivă latinistă?
Aici ar fi multe de spus și nu aș vrea să mă repet. Mai rău este că în România se știe tot mai puțin despre membrii Școlii Ardelene. Numai că din păcate în acest caz e vorba de politică și cârdășia ei cu majoritarii; de aceea nu vreau să intru în acest subiect. Am urmărit foarte atent vizita Sanctității Sale Papa Francisc în România și am scris admirativ despre ea. O regie admirabilă prin echilibru. Afirm doar atât că e rolul supușilor săi, catolici și uniți cu Roma, să augmenteze efectele vizitei. Ca latinist nu pot decât să-i sprijin prin puterea sacrei noastre limbi comune.
Am scris undeva că limba este ca o oglindă în negura timpului. Vocabularul bisericesc român – desigur cel latin – este un capitol sui generis. Vorbim „Fecioară” (din latinescul popular fetiola) şi nu Virgo Maria, Tatăl nostru (moştenit direct din substantivul tata, documentat în opera lui Varro ca parte a vorbirii copiilor) în loc de Pater noster. Spaţiul sacru creştin al românilor să numeşte biserică (adică basilica latină), dar culturile catolice occidentale ei folosesc termenul de origine greacă ecclesia. Româna este fiica limbii latine populare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Acest lucru este evident și în limbajul ecleziastic de bază. Credeți că există nişte instrumente metodologice cu care putem reconstrui parțial forma latinei populare dunărene?
Sincer: nu cred că e necesar, ca să nu zic malițios că ar fi inutil; și iată de ce: după cum se vede și din exemplele pe care le-ați dat, româna e suficient de latină în forma ei de azi, în fapt cea mai latină limbă romanică. Problema e că vorbim pentru cei de azi, nu pentru cei de atunci; inclusiv în Biserică, mai puțin termenii slav-slavoni care nu ar prea avea ce căuta în româna de azi, putând fi înlocuiți cu latinisme. Există, spre pildă, traduceri în română ale Eneidei, pe care, lecturându-le, te întrebi dacă traducătorul e din secolele XV-XVI, ori totuși contemporan cu noi? Nu cred că așa zisul parfum, mai curând miasmă arhaică, dă neapărat frumusețe unui text de odinioară. Cum ar fi fost dacă Vergilius și-ar fi redactat epopeea în latina arhaică? Mă îndoiesc că devenea princeps poetarum; e o altă problemă că unii termeni religioși folosiți de poet sunt din vechimea romană,.
Știința trebuie sa fie liberă, exonerată de clișee. Starea tristă a educației clasice, este, din punctul meu de vedere, rezultatul lipsei de înțelegere profundă a spiritului latinei. De exemplu, verbul manducare (a mânca) ne arată cu precizie că omul își nutrește corpul prin munca mâinilor sale. În mod similar, adjectivul anniversarius, din care s-a născut aniversare in româna, nu este doar o festivitate, dar cuvântul acela indica întoarcerea anului, întoarcerea unei pagini dintr-un capitol din hronicul vieții. Și astfel putem continua ad infinitum… De ce vede cineva și simte clar aceste fenomene, iar celălalt este surd si orb față de filozofia cuvintelor?
Chiar dacă unele etimologii sunt discutabile, trebuie să vă spun că nu există un singur factor care să determine starea nedorită a educației clasiciste în general. Nu putem avea pretenția ca toți să gândească la fel, ar fi oribil. Ceea ce ar fi bine însă ar fi ca oamenii să știe să lupte pentru cauza lor; cu văicăreli nu ajungem niciunde. Imperiul Roman a fost construit cu legi și lupte nu cu miorlăieli intelectualiste. Nu demult s-a pus problema să se mai reducă din studiul limbii latine în România, studiu oricum debil cantitativ. Profesorii de latină din regiunea noastră mă tot sunau la telefon „Ce să facem domnule profesor?”; le-am spus că nu rezolvă nimic cu petiții pe care nu le citește nimeni și cu luări de cuvânt ale unor intelectuali ifosarzi pe care îi interesează doar să apară la TV; „mergeți și demonstrați în fața prefecturilor și a ministerului în capitală” le-am spus. Evident credeau că am să demonstrez eu pentru toți, așa că nimeni nu a făcut nimic. Între timp, pandemia a ajutat prostia (rimă involuntară) așa că studiul latinei la noi a ajuns minimal, cu șanse de a dispărea. Dar, atenție: e și vina celor care o predau nulla miseratione (fără milă), cum spune medievalul Rogerius din Oradea, într-un Carmen miserabile despre invazia tătarilor. Profesorul de latină azi nu mai poate fi spaima discipolilor; nu îi ucide, ci se sinucide, prostește până la urmă.
Latina şi arhitectura. Validitatea si greutatea cuvintelor, așa de importantă in sintaxa clasică, permite construirea unei structuri verbale aproape de construcția arhitecturală. Exista vreo legătură intre puritatea arhitecturii clasice, urbanizarea romană si gradul ridicat al complexității lingvistice?
Nu sunt arhitect, deci unele chestiuni mă depășesc, dar cred că romanii au avut vocația ordinii și a disciplinei în general, a echilibrului în toate, deci structura lingvistică ordonată poate fi corelată cu cea arhitecturală.
Acum voi fi din nou puțin poetică. Recent mă gândeam la legătura dintre latină și… ploaie. Ploaia este fertilă şi intr-un fel necesară, blândă, pașnică dar şi intensă, și pentru că ploaia are o funcție de purificare și de saturare în același timp, îmi voi rezuma considerațiile mele într-o forma gerundivală Latina lingua sit depluenda. Johann Rudolph Conlin a scris același lucru despre fericire: desiderata felicitas sit depluenda, ergo este necesar să plouă. Cum credeți că s-a reflectat relația romanilor cu natura în limba lor?
Sigur, fiecare e liber să simtă lucrurile după propria-i sensibilitate; cum am mai spus, nu mă ghidez după citatele și stările nimănui. Totuși îl cred pe Plinius Iunior: „natura fiecărui om îl face să se simtă bine într-un anumit fel”. Relația romanilor cu natura a fost una firească tocmai pentru că ea, natura, era cea din naștere, adică nu încercau să o schimbe indiferent de manifestări. Cert nu agreau inundațiile sau erupțiile vulcanice (vezi unchiul lui Iunior) dar le observau încercând să le atenueze efectele. Nu cred însă că luptau cu încălzirea Imperiului, cu schimbările climatice, prin ambasadori fie dubioși, fie nesemnificativi pe care azi nu știm cine îi plătește. Ce frumos scrie Horatius, spre exemplu, despre neaua grea de pe muntele Soracte fără cod roșu sau de altă nuanță… meteorologică. Cum să nu îl citez pe epistolarul Seneca, totuși: „fenomenele naturii se învață mai ușor din văzute decât din explicații”. Ei au știut să o vadă, ajungând astfel, cum spune același ilustru sinucigaș, la „principiile științei”.
Cuvântul modern cultură este derivat din latinescul cultus. Verbul corespunzător colere, eventual excolere, este uneori asociat cu lucrarea solului. Noi, creștinii, cultivăm pământul inimii noastre citind lucrările Părinților Bisericii. Sunteți un traducător prolific din patristică latină. Care dintre părinții al Bisericii v-a impresionat cel mai mult?
Cred că e bine totuși să nu ne hazardăm crezând doar în cultivarea intimă, ci, pentru că primum vivere deinde philosophari să păstrăm ambele sensuri semnalate din vechimea romană: colere agrum vel animum, adică să cultivăm și ogorul și spiritul, altminteri ne paște teribilul ablativ al cauzei fame perire, a pieri de foame, indiferent de confesiune. Și ajung astfel la cel mai impresionant pentru mine Părinte de limbă latină: Eusebius Hieronymus, tot pentru mine Sfântul Ieronim al culturii. Indiferent de opinia altora, îndreptățită sau nu – e dreptul fiecăruia – Ieronim rămâne supremul talent literar al patristicii latine, supremul spirit umanist și uman, departe de exagerări, de trăiri nefirești. Cam doi ani a rezistat în deșert după care a preferat urbanitatea și normalitatea. Sunt convins lecturând și traducând latina lui (mai traduc unii și din franceză…) că un aport la eleganță, spiritualitate l-au adus și distinsele dominae circumstantes. Apoi, el niciodată nu „privește înapoi cu mânie”, ci mereu înainte cu bunăvoință și înțelegere.
Imperiul roman a căzut din punct de vedere politic, cultural, social? Putem să vorbim despre dispariție sau despre transmutare?
Imperiul Roman evident că a dispărut în forma în care era în perioada lui clasică, dar ideea de bază a rămas aceeași așa că germanii au vrut să aibă un Sfânt Imperiu Roman de națiune Germană, francii la fel au vrut un imperiu, englezii la fel, austriecii la fel, iar azi avem EU care în esență s-ar vrea un nou Imperiu Roman care scârțâie însă din prea multe încheieturi. Dar nu vreau să politizez… Iată, s-a confirmat temerea romanilor după ce au înconjurat pe apă viitoarea provincie Britannia: e prea insulară…
Sunteți şi scriitor, eseist, romancier. Cât despre caracterele din cărțile dvs., referindu-mă mai ales la romanul dvs. Trilogie imperială, sunt romani de ieri sau romani de azi?
Personajele din Trilogie sunt romani dintotdeauna, adică de atunci cu nimic deosebiți de cei de azi, de urmași, pentru că ei au dat genele europenilor de azi deci și ale românilor și ale celorlalți. Nu poți înțelege structura umană de azi dacă nu o cunoști pe cea romană din care se trage; cu cele bune și cele rele, desigur.
Savantul iezuit Athanasius Kircher a încercat în secolul al XVII-lea să creeze o sinteză între muzică şi retorică, mai ales în Musurgia universalis, un compendiu de filozofie muzicală pe fundamente antice. Ce părere aveți dvs. despre relația dintre latină și muzică, în ce vedeți muzicalitatea linguae Romanorum?
Lucrurile sunt cât se poate de limpezi: din muzicalitatea arhitecturală, rațională aș spune, a latinei se trage muzicalitatea limbilor romanice și, în oarecare măsură și a limbilor care se îmbogățesc frenetic din fondul latin, cum e engleza. Dar: nimic nu poate egala arhitectura muzicală a latinei. Cum ar fi requiemul mozartian într-o altă limbă? Nicicum, probabil… Da, avem și requiemul lui Brahms, magnific, dar compozitorul a avut inspirația perfectă să specifice Ein deutsches Requiem. În fine, dincolo de muzicalitate, doar arhitectural, am mai scris-o, cum ar fi ca filmul capodoperă Amadeus să se intituleze Gotlieb sau, la noi Cel iubit de Dumnezeu? mai bine nu…
Adorați muzica lirică, opera. Care este opinia dvs. cu privire la prelucrarea motivelor mitologice în operele lui Handel, Gluck sau Mozart?
Aici s-ar putea scrie multe și nu neapărat cu mare folos pentru că avem de-a face în fapt cu o modă a timpului, a epocii. Pentru cei pe care i-ați enumerat, zeități ale muzicii, mitologia greacă și romană era ceva la ordinea zilei; să ne gândim că în copilărie Mozart știa mai bine latină decât germană; deci ceea ce pentru noi e ieșit poate din comun, pentru aceia era ceva firesc și adaptabil; să nu uităm că de exemplu în Clemenza di Tito Mozart îl avea în vedere de fapt pe împăratul Iosif considerat de el modelul conducătorului imperial. Oricum, muzica lor e dincolo de timp și spațiu.
Imaginați-vă, că, prin intermediul mașinii timpului, aveți oportunitatea de a întâlni direct o persoană din istoria lumii. Pe cine ați alege?
Pe Octavianus Augustus, așa cum am și scris într-o imaginară convorbire cu el. Am ajuns la el dar nu prin mașina timpului ci prin mașinăria literaturii, a prozei; am avut cu Imperator Romae un adevărat convivium așa cum își doreau romanii, adică o laolaltă trăire întru spirit și nu un symposion, adică o laolaltă îngurgitare. E vorba de un Colocviu augustan.
