În 1793, poetul englez William Blake lansa o frază care, 160 de ani mai târziu, avea să facă o carieră publică absolut excepțională, ajungând să influențeze nu doar o generație întreagă de tineri dar și să configureze în conștiința publică o întreagă perspectivă prin care realitatea înconjurătoare poate fi privită: “If the doors of perception were cleansed, everything would appear to man as it is, Infinite.” /“Dacă ușile percepției ar fi curățate, lucrurile ar apărea omului așa cum sunt, adică infinite.”. Inspirat de această frază, un alt autor britanic bine-cunoscut, Aldous Leonard Huxley, publica în 1954, o carte intitulată chiar Doors of Perception, dar consacrarea acestei expresii în conștiința publică (sau în cultura populară contemporană, dacă doriți) se produce atunci când, în 1965, un grup de tineri muzicieni, pun bazele unei formații de muzică rock și, inspirându-se din cartea amintită mai sus, își intitulează trupa The Doors. Trupă care a devenit ulterior reperul tuturor celor care, dorindu-și să evadeze din limitele strâmte și destul de fixe ale vieții cotidiene, au găsit în rockul psihedelic o cale de a face acest lucru. Pentru că, sintetizând, aceasta este propunerea pe care această frază, ce subsumează o întreagă metafizică privind limitele capacităților noastre de percepție și nemărginirea universului ce se întinde dincolo de marginile lor, ne-o face: aceea de a ne depăși propriile barierele și a explora dincolo de ele. Este acesta, fără doar și poate, un vis frumos care (probabil) îi încearcă pe toți sau pe mulți, doar că, împresurați fiind de cele ale vieții (job-uri, familii, ambiții de toate felurile), oamenii îl pierd sau îl lasă deoparte. Toți, mai toți, cei mai mulți, dar nu și artiștii.
Despre acest privilegiu absolut al artiștilor ne vorbește Mustața lui Dali și alte culori (Editura Polirom, 2020; autori: Lucian Dan Teodorovici (cuvintele) și Felix Aftene (imaginile); prefață: Bogdan Crețu) un pictoroman insolit și spectaculos sub toate aspectele (conceptual, ideatic, literar, grafic), o carte care ne istorisește despre această facultate (sau grație, dacă preferați) specială a artistului, aceea de a explora, la modul exhaustiv, infinitul, infinitul sensibil și infinitul imperceptibil.
Și, poate un pic paradoxal dar perfect justificat de fapt, pentru a realiza acest salt din cotidian în eteric, pentru a explora infinitul lumii, eroul acestei cărți, Artistul arhetipal (cel de pretutindeni și dintotdeauna) nu pornește, asemenea Luceafărului, într-o călătorie cosmică peste abisurile timpului și spațiului ci, cuminte fiind, se întoarce spre și în sine însuși (“Dară ochiu–nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”; Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a), acolo unde imaginația sa îi oferă acces deplin la toate cele fără de limită. Acolo, în propriul său cap „deșurubat” (adică desprins de contingent) și „lichid” (ce poate penetra pretutindeni) Artistul poate face orice dorește, ce vrea, când vrea, poate reconfigura Cosmosul în fel și chip. El poate vorbi cu flori invizibile care îi citesc gândurile, poate filozofa cu un corb ateu despre existența Lui Dumnezeu, își poate împrumuta ochiul unui fluture parolist (dându-i aceluia șansa să vadă lumea augmentată prin privirea de artist) și multe-multe altele de fel, ca-n vis. Furnicile construiesc orașe pe corpul lui iar gărgărițele îl adapă, el se transformă în insulă și în potop, pictează Lumina sculptând în lumină, aude culorile și străbate picturile. Și tot acest periplu — când suprarealist, când fantastic și întotdeauna, evident, alegoric — ne poartă nu numai prin întâmplări extraordinare (Artistul este vizitat de Alice cea din Țara Minunilor, de Pinocchio și de Micul Prinț; se întâlnește cu fachiri, filozofi și eroi, Prometeu și Diogene printre ei), ci ne și oferă acces la o sumedenie de perspective noi. Aflăm astfel că Pământul ar putea să nu fie nici rotund, dar nici plat, ci ceva cu totul neașteptat (citiți și veți afla puterea metaforei de a reconfigura), că sensul vieții chiar de nu-l știm, am avea indicii temeinice pe baza cărora să îl intuim.
Întreaga poveste este, de fapt, o căutare (cum altfel, oare?; de vreme ce “neuronii artistului au forma unui semn de întrebare”), o căutare de rost, un tur prin mistere modulare, o privire curioasă, o explorare. Urmându-i traseul aflăm că “lumea este făcută din cioburi” pe care artistul „le adună și le transformă”, ea devenind astfel “o suma a perspectivelor noastre”, o halucinație poate, rezultând ca o taină la final de întrebare. “Un neînțeles plin de înțelesuri”, căci „sensul tainei este de a rămâne taină”, așa cum și Lucian Blaga (“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”), și chiar și fizica cuantică, mai clar sau mai subtil, ne-au tot învederat. Și, dacă lumea e o taină (mare), spre ce duce a ei cercetare? Evident, poate ați intuit sau poate nu, explorarea ei ne întoarce la noi: “Pentru că ne-am găsi pe acei noi care sunt cu totul altfel decât ceilalți noi, cei pe care-i știm noi”. Deși poate suna un pic încifrat, în fapt este simplu și nimic complicat. Explorăm lumea pentru a ne înțelege pe noi, cei care suntem, dincolo de măști și nevoi. Căci nevoile ne fixează o mască sub care nici noi nu ne mai deslușim chipul real mai apoi.
Dar artiștii sunt cei care scapă, se eliberează-n subtext de toate aceste condiționări de context. Ei își transformă fantasmele în realitate, fiind „întotdeauna învingători chiar și atunci când sunt învinși. Sau (…) în mod special atunci când sunt învinși”. Învinși cum, învinși de cine ? “Etiam unus capilus habet umbra suam” găsim în carte: chiar și un fir de păr are propria lui umbră. Și lumea, mai mare decât firul de păr, produce o umbră pe a sa măsură. Și, da, uneori, de la Esop la Jackson Pollock, cu toții cei ce plutesc prin această poveste pot să pară învinși de acele umbre oarecum un pic cam anoste. Acestea le cer lucruri ciudate, precum acela de a trimite spiridușii afară din cetate. Și-atunci, Artistul îi pune pe aceștia-n nacele, ca ei să zboare departe-aproape, în doar aparente lumi siderale. Acolo unde “mineritul în cariere de idei” dă sens universului și lumii din noi. În mintea Artistului, așadar, acolo unde porțile percepției libere par. Acolo, în lumea poeților, unde Artistul trăiește cu totul color. (Deși uneori mai mușcă din câte-o ciupercă ciudată ce-l proiectează, bizar, în alb-negrul cotidian.) Acolo, unde artiștii reconstruiesc lumea așa cum doresc, transfigurând oricare banal în spectacol celest. Acolo, de unde Artiștii întorc lumii, fragmente-speranță din preaplinul Luminii. „Pământul are forma gândurilor noastre” ne spune Artistul undeva prin poveste, așadar, depinde de noi în ce fel alegem să creștem.
Lectură plăcută și cu folos vă urez, spre a duce mai departe al cărții înțeles!
