Amintirea traumatică a unui trecut uitat: „Les Harkis”

Francezi și algerieni totodată, sintetizează toate contradicțiile, ambiguitățile, paradoxurile și cruzimile istoriei coloniale….Neavând nici elite și nici revendicări, harkis au fost adesea reprezentați de militarii francezi, subofițerii însărcinați cu gruparea lor în tabere. Știau puțină franceză și mult timp au rămas la marginea societății. Au așteptat anii ’80 și revolta copiilor lor ajunși la 20 sau 25 de ani. Imigranți algerieni, s-au confruntat cu discriminarea socială și rasismul”. 

Benjamin Stora 

 

Interesul sau mai degrabă curiozitatea față de acest subiect au plecat de la vizionarea unui film intitulat „Les Harkis” (2006, regia Alain Tasma, actori principali Smain Fairouze, Leila Bekhti, Baya Belal). Pelicula redă destinul unei familii de harkis, refugiată în Franța după încheierea războiului din Algeria (1954-1962). Ocupația franceză a acestui teritoriu (1830-1962) și caracterul său specific (Algeria nu a fost o colonie franceză propriu-zisă, ci o așa-numită „colonie de peuplement”, după cum a denumit această particularitate istoricul Benjamin Stora) au determinat nașterea unor alte drame, pe lângă cele oricum generate de războiul încheiat cu proclamarea independenței și suveranității noului stat magrebian.  

Pe lângă băștinașii musulmani, în Algeria au trăit și europeni (în special francezi, dar și italieni, spanioli, maltezi, aproape un milion de persoane în deceniul șase al secolului XX), numiți „pieds-noirs”. Aceasta a fost doar una din particularitățile unei coexistențe pașnice dar și conflictuale totodată. În prima parte a secolului XX lupta algeriană pentru independență a fost condusă de mai multe organizații cu revendicări ce au evoluat progresiv până la dezideratul suprem și fundamental: Suveranitatea. „Steaua Nord-Africană” (condusă de Messali Hadj, fondată în 1926), „Partidul Poporului Algerian” (1937), dar mai cu seamă „Frontul pentru Eliberare Națională” (denumit FLN, fondat la 10 octombrie 1954) și ramura sa armată („Armata pentru Eliberare Națională”/ALN, fondată la 24 octombrie 1954) ai cărei membri au purtat numele de fellaghas, au luptat pentru crearea unui stat independent. Pe de altă parte, au fost și autohtoni ce au colaborat cu administrația și armata franceză din diverse rațiuni: Dezideratul ca Algeria să rămână în cadrul Franței sub o anumită formă, considerente materiale (soldă) sau ostilitate/răzbunare față de actele și acțiunile ALN. În anii războiului (1954-1962) au fost cunoscuți sub numele de moghazni (auxiliari atașați pe lângă așa-numitele „Secțiuni Administrative Speciale” create mai ales la sate de administrația franceză) sau harkis (auxiliari cu statut militar pe lângă unitățile combatante franceze). Termenul de harkis provine din cuvântul harka (mișcare/grupare). În volumul colectiv semnat de istoricul Benjamin Stora („L’Algérie des Français”), autorul Guy Pervillé semnează contribuția intitulată „Guerre d’Algérie. L’abandon des harkis”. Explicația, una tehnică dar și simbolică a termenului de harkis, este redată de generalul Raoul Salan, comandant al armatei franceze din Algeria și unul din autorii (alături de generalii Challe, Jouhaud și Zeller) așa-numitului „complot al generalilor” (1961), prin care anumiți factori militari au acționat pentru păstrarea prin orice mijloace a „Algeriei Franceze” împotriva inevitabilei secesiuni: „Harka este o unitate de o sută de soldați, toți musulmani voluntari, remunerați, dispunând de un statut oficial și având dreptul la serviciile de urgență și la pensiile civile rezervate victimelor terorismului. Harka este atașată obligatoriu la o unitate a armatei și trebuie să lupte alături de aceasta”. Prima harka s-a format în noiembrie 1954 în regiunea Aurès. Cuvintele generalului Challe (i-a succedat la comandă generalului Salan), promotor la rândul său al constituirii unităților de harkis, au fost de asemenea elocvente: „Nu vom pacifica Algeria fără algerieni. Vorbim de o garanție a eficacității. Cel mai bun luptător împotriva fellagha este FSNA” (denumirea generică a „francezului de origine nord-africană”). 

Harkis au avut (și ei) profund de suferit odată cu încheierea războiului, devenind niște „uitați ai istoriei”. Studiul realizat de Vincent Crapanzano, „De la colère à l’indignation: le cas des harkis”se concentrează asupra acestei comunități, nu doar les harkis propriu-ziși (trupe auxiliare ce cunoșteau foarte bine terenul, limba și populația băștinașă) ci și familiile acestora. Prezența lor pe lângă unitățile militare metropolitane a avut și un rol simbolic, cel al susținerii „Algeriei Franceze” de către unii musulmani autohtoni. Proclamarea independenței noului stat și retragerea armatei și administrației franceze după acordurile de la Évian (1962) au avut urmări dramatice pentru harkis. „Trădători” pentru autoritățile algeriene, „abandonați” de cele franceze (mai mult sau mai puțin), s-au confruntat cu un sentiment constant de marginalizare odată cu refugierea în Franța (aproximativ 40 de mii de persoane). Harkis au fost persecutați în Algeria post-1962 (inclusiv asasinați) și ostracizați în Franța, trăind pentru ani în așa-numite „tabere” conduse de ofițeri sau subofițeri francezi. Viața în acest tip de comunitate nu a fost  ușoară, fiind marcată de un specific al personalității taților de familie harkis: „Le silence paternel”, izolarea în sine și „a ști să rămâi tăcut în mijlocul adversității”. După cum a scris mai târziu romanciera franceză Dalila Kerchouche (născută într-o tabără de harkis în sud-vestul Franței), în romanul „Mon père, ce harki”, experiența resimțită a fost una a „unui părinte mort și totuși viu, viu și totuși mort”. În același timp, mărturia lui Mabrouk, copilul unui harki (conform lui Vincent Crapanzano) este, cred, edificatoare: „Ne-au trimis, în camioane de marfă sau de Cruce Roșie, la baza militară din Zeralda. Ne-am ascuns între lăzi pentru că armata algeriană era autorizată să oprească și să controleze camioanele. Francezii aveau ordin să coopereze. A fost teribil, foarte greu….Când am ajuns în Franța ne-au așteptat alte camioane. Am fost surprinși, ne-am gândit că în Franța este altfel. După aceea ne-au înghesuit în camioanele respective ca pe cartofi. Când am sosit în tabără am fost conduși într-un hangar. Aproximativ 15 mp pentru două sau trei familii. Un soldat ne-a adus câteva pături și țigări….Ceea ce continui să nu înțeleg nici după 42 de ani, este de ce statul nu a recunoscut ceea ce noi am făcut pentru Franța și nu ne-a acordat compensații sau locuri de muncă pentru copiii noștri. Cei ce ne-au fost inamici sunt mai bine tratați ca noi. A te alătura armatei franceze este un handicap. A fi harki este o povară”. O explicație este necesară vis-à-vis de mențiunile naratorului asupra tratamentului „celor ce ne-au fost inamici”. Este vorba de una din prevederile acordului de la Évian prin care s-a stipulat libera circulație a lucrătorilor algerieni în/din Franța și statutul acestora. Astfel, poate paradoxal, social și economic cel puțin, harkis au fost defavorizați.

(sursa l’express.fr)

Sentimentul resimțit de harkis, cel al abandonului, s-a format și întărit în mai multe etape: Finalul războiului (1962), demobilizarea și lăsarea la vatră a acestora fără protecție sau garanții cu adevărat credibile privind soarta lor, procesul de repatriere în Franța stimulat de tragicele asasinate cărora le-au căzut victime harkis, găzduirea lor și a familiilor în tabere izolate și perpetuarea unui statut de „cetățeni de rangul al doilea”, respectiv întârzierea recunoașterii și asumării la nivel de stat a acestei drame. De abia în anul 2003 harkis au fost incluși în ceremonia anuală (5 decembrie) din Franța, menită a-i comemora pe cei ce și-au dat viața pentru țară. Acest aspect a fost precedat de declarația publică (anul 2001) a președintelui francez Jacques Chirac: „Prima noastră datorie este adevărul. Restabilirea acestuia își găsește o continuare naturală în faptul că datorăm recunoștință”. Mai târziu (2012), Nicolas Sarkozy, șef al statului, va rosti următoarele cuvinte, cu referință la același subiect (harkis): „Franța poartă această responsabilitate în fața istoriei”.  

Revenind la harkis și la anul 1962, trebuie reliefată și conduita noilor autorități din Algeria independentă (conform Ageron Charles-Robert, „Le «drame des Harkis»: mémoire ou histoire?”). Comunicatul ALN a fost unul mai degrabă echivoc: „Oricare ar fi conduita lor, una abominabilă, trebuie să ne reținem mânia, să încurajăm dezertările și să le promitem iertarea erorilor din trecut”. Aceste cuvinte au fost urmate de faptul că „încetarea focului nu înseamnă pace”. ALN a solicitat ca „harkis să remită armele și efectele militare autorităților franceze și să-și reia viața civilă….judecata finală a trădătorilor se va derula într-o Algeria independentă, în fața Atotputernicului și a poporului.” Au urmat însă o serie de asasinate ale harkis în toată țara, fapt ce a atras protestele ambasadei Franței la Alger și replica autorităților algeriene: „Nu putem împiedica represaliile populare”. Un cuvânt atrage atenția și ne determină să reflectăm asupra diferenței între un luptător sau un revoluționar adevărat și un profitor. Este vorba de așa-numiții „marsiens”. Numele lor vine de la luna martie (anul 1962) și desemnează unii algerieni care s-au raliat din oportunism, în ultimul moment, cauzei independenței și, în mod firesc, au dovedit exces de zel și o conduită condamnabilă. Execuțiile sumare au fost numeroase, în pofida luărilor de poziție explicite ale liderului algerian Ahmed Ben Bella (3 iunie 1963: „Cei ce joacă rolul de justițiari împotriva harkis să știe că nu vom ezita să-i arestăm, să-i judecăm și să-i executăm dacă se comportă precum criminalii”), și au determinat derularea unor eforturi de repatriere din partea autorităților franceze. În perioada 1965-1970 aproximativ 1500 de harkis s-au refugiat în Franța. Este totodată adevărat că (conform Benjamin Stora, în volumul Histoire de l’Algérie depuis l’indépendence) Algeria post-1962 s-a caracterizat printr-o profundă instabilitate guvernamentală, fapt ce a agravat considerabil soarta harkis și expunerea acestora în fața exceselor. Încă de la 3 iulie 1962, odată cu formarea primului guvern al noului stat independent (GPRA – “Guvern Provizoriu al Republicii Algeriene”), s-a remarcat lipsa lui Ahmed Ben Bella, iar unul din liderii istorici ai FLN (Ben Youssef Ben Khedda) a afirmat tranșant că „voința populară este barajul cel mai puternic împotriva dictaturii militare la care visează unii sau alții, împotriva puterii personale, ambițioșilor, aventurierilor, demagogilor și fasciștilor”. Aceste cuvinte au fost adresate atât lui Ahmed Ben Bella cât și liderului militar care îl sprijinea, generalul și viitorul șef al statului Houari Boumédiène. Climatul de instabilitate politică a fost fundamentul ce a permis  arbitrariul și excesele față de harkis

Detalii relevante se regăsesc și în volumul lui Maurice Faivre. Aproximativ 3200 harkis au murit în timpul războiului propriu-zis (1954-1962). Poate părea paradoxal dar la început (iunie 1962) doar circa 5000 de harkis (număr ce cuprinde și familiile acestora) au depus cereri de repatriere în Franța. Procentual, 90% dintre harkis au preferat să rămână în Algeria. Violențele din perioada martie-iulie 1962 au determinat multiplicarea cererilor de repatriere, evacuarea pe cale maritimă în Franța debutând la 12 iunie 1962. Au fost repatriate aproximativ 21.000 de persoane în 1962, 15.000 în 1963, 5.340 în perioada 1964-1965 etc. În mod sugestiv, autorul menționează că în Franța „15 miniștri în 37 de ani s-au ocupat de dosarul repatriaților”, politicile fiind successive: Anii 1962-1970: „Regularizare administrativă” și instalare în metropolă, sub forma termenului abreviat FMR/„Francez Musulman Repatriat” devenit RONA/„Repatriat de Origine Nord-Africană”; anii post-1970: Conștientizarea dificultăților de adaptare, înregistrându-se „greve ale foamei și abandon școlar”.Au luat ființă așa-numitele BIAC/„Birouri de Informare, Ajutor și Consiliere”. Au fost construite 42 de tabere „de găzduire” în care „un ofițer răspundea de 100 de repatriați”. Astfel, acești harkis și familiile lor, după o refugiere precipitată și traumatizantă din Algeria ce i-a considerat „trădători”, au ajuns în Franța, regăsindu-se în tabere izolate, sub comandă militară și cu un regim personal supus privațiunilor. Autoarea Amélie Facheux, în articolul La tragédie des harkis: De l’abandon a la récupération politique, a identificat motivele atitudinii rezervate a autorităților franceze (temerea afilierii acestora la așa-numita OAS/„Organizația Armata Secretă”, mișcare teroristă ce, prin atentate în Algeria și în Franța metropolitană, și-a propus sabotarea secesiunii noului stat și, ulterior, asasinarea liderilor politici francezi ce au consimțit la pierderea “Algeriei Franceze”; incidente și tulburări între algerienii veniți la lucru în Franța și algerienii harkis etc.), materializată în constituirea taberelor sus-menționate. Acestea au fost intitulate „centre de tranzit și de reinserție a auxiliarilor armatei franceze”, de fapt locuri în care noii veniți au fost izolați, integrarea în noua societate fiind practic imposibilă. Au fost necesari mai mult de 10 ani pentru ca taberele de la Rivesaltes (zona Perpignan), Saint Maurice d’Ardoise (zona Gard) sau Larzac La Cavalerie (zona Aveyron) să se desființeze, iar harkis, prin legea din 9 decembrie 1974, să primească „statut de foști combatanți”.    

Atitudinea decidenților politici francezi ai timpului a fost una dificil de înțeles, dacă ne raportăm la telegrama din 12 mai 1962 a lui Louis Joxe, ministru pentru afaceri algeriene: „Auxiliarii debarcați în metropolă în afara planului general de repatriere vor fi în principiu retrimiși în Algeria…”. (conform Morelle Chantal, « Les pouvoirs publics français et le rapatriement des harkis en 1961-1962 », Vingtième Siècle. Revue d’histoire, vol. no 83, no. 3, 2004, pag. 114). Climatul politic intern a fost unul frământat, cu accente dramatice. Secesiunea Algeriei, al doilea traumatism după anii ‘50 și înfrângerea de la Dien Bien Phu (Indochina), climatul general al decolonizării, agonia politică a Republicii a IV-a și revenirea lui Charles de Gaulle (ultimul șef de stat al Republicii a IV-a René Coty avea să spună că „astăzi primul dintre francezi devine primul în Franța”), noul regim al Republicii a-V-a și preluarea mandatului de șef al statului de către același Charles de Gaulle, refugierea masivă a pieds-noirs în Franța, atentatele OAS, complotul generalilor din 1961 etc., toate acestea nu aveau cum să nu aibă un efect semnificativ în administrație și, în general, în funcționarea statului. Președintele Charles de Gaulle a fost convins de ireversibilitatea independenței Algeriei (într-un dialog cu deputatul de Oran, Pierre Lafont, la 25 noiembrie 1960, a afirmat că „în realitate există în Algeria o populație de care totul ne separă: Originea etnică, religia, modul de viață și nu am făcut nimic pentru a lichida această stare de fapt”), de faptul că această problemă vulnerabiliza profund Franța (inclusiv la ONU), de  procesul inevitabil al decolonizării la nivel mondial și probabil astfel se explică temerea unei migrații algeriene masive (aproape un milion de pieds-noirs). S-au adăugat și garanția autorităților din cele două state, stipulată de altfel în Acordurile de la Évian („se interzice orice recurs la acte de violență colective și individuale; niciun algerian nu va fi constrâns să părăsească teritoriul acestei țări și nici nu va fi împiedicat să plece”), dar și convingerile oamenilor politici francezi potrivit cărora majoritatea locuitorilor musulmani își doresc independența. Citez în acest sens dialogul dintre președintele Charles de Gaulle și sub-secretarul de stat Nafissa Sid Cara: „Credeți cu adevărat, domnișoară, că, în afara excepțiilor de care avem datoria de a ne ocupa astăzi și mâine, marea majoritate a musulmanilor nu este favorabilă independenței?”. 

Harkis au fost dezarmați de armata franceză, au primit o sumă de reconversie de valoarea unei solde pentru 45 de zile, iar celibatarilor li s-a oferit posibilitatea să se angajeze în cadrul unităților militare. Venirea în Franța a fost tratată cu maximă rezervă (cel puțin inițial), Secretariatul de Stat pentru Repatrieri încurajând doar „francezii musulmani amenințați în mod efectiv”, descurajându-se „repatrierile premature”. Calitatea de azilant „se va acorda doar în cazuri excepționale”.

Practic această comunitate a fost într-o situație fără ieșire. A pendulat între două lumi și în niciuna dintre acestea, parțial sau deplin, nu a fost acceptată. Dacă Mohamed El Korso, profesor de istorie la Universitatea Alger II (Bouzaréah), a afrmat că „poziția oficială a statului algerian în fața problemei numite harki este tăcerea”, Pierre Daum, în articolul Enquête sur ces harkis restés en Algérie din Revista „Le Monde Diplomatique” , reproduce următoarele afirmații, elocvente pentru starea de spirit a acestora: „În 1960 m-am născut pe pământ francez. De ce nu am dreptul la naționalitate franceză? În plus, suntem copii de foști combatanți! Bunicul a fost decorat cu Legiunea de Onoare. Nu am obținut nimic, nici din partea Algeriei și nici a Franței. Pentru noi toate ușile s-au închis. Ușa pentru a intra în Franța, respectiv ușa pentru a intra în Algeria”. În mare măsură aceasta este și intriga filmului menționat în debutul articolului. Pelicula „Les harkis” redă o poveste în care o familie de harkis (Benamar) se regăsește într-o tabără din Franța. Dacă tatăl și mama (Said și Aicha), marcați de război, pierderea identitară și exil, se resemnează și acceptă excluderea, rasismul și izolarea, fiica cea mare (Leila) refuză viața așa cum aceasta pare decisă. Ajutată de o familie de francezi, își cere drepturile și nu are nicio reținere în a-și afirma cu mândrie originea („sunt algeriană!”) fiind parte a ceea ce Benjamin Stora numește „a doua generație” (volumul „La guerre des mémoires, La France face a son passé colonial”). Dacă prima generație este preocupată de muncă și supraviețuire (este cazul părinților Benamar), a doua generație (Leila) dorețte integrare politică și eliminare a discriminării. Ulterior, istoria a demonstrat-o, a treia generație se revendică a fi „franceză pe de-a întregul” (în original „Français à part entière”). La final filmul ne redă mărturisirea de credință a tatălui (Said) ce, într-un discurs dramatic, exprimă cu durere dar și cu demnitate, toate traumele trecutului, încheind cu o confesiune zguduitoare rostită apăsat și fără posibilitate de replică din partea interlocutorului (comandantul francez al taberei): „Am pierdut tot în Algeria, domnule comandant! Pământul, familia, onoarea. Am murit….Însă copiii mei nu! Ei merită mai mult decât să trăiască în această tabără...”. În câteva secunde, un întreg tablou al trecutului recent și mai puțin recent dominat de teamă, nesiguranță, nedreptate și durere, se prăbușește printr-o afirmare hotărâtă și în egală măsură o conștientizare identitară a întregii sale vieți și conduite: „Je suis plus Français que toi, mon Capitaine!”/„Sunt mai francez decât tine, domnule comandant!”. Said și familia sa nu au de ce să se supună arbitrariului, au „dreptul natural și imprescriptibil” la „libertate și rezistență la opresiune”, cum de altfel ne transmit peste timp cuvintele din „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” (1789). 

Mesajul filmului este comentat în mod inspirat de istoricul Benjamin Stora (în „La guerre d’ Algérie: La mémoire par le cinéma”, volumul „Les guerres de mémoires, la France et son histoire”, autori Pascal Blanchard și Isabelle Veyrat-Masson), cu trimitere la telespectatorul din Franța metropolitană: „Conștiință febrilă ce renaște, angoasa unei perioade pe care o credeam a fi foarte îndepărtată”. Ultimele imagini și dialoguri din „Les harkis” surprind însă puterea de a privi spre viitor, de a te integra în societatea ce te înconjoară, de a avea forța de a merge înainte pentru că, nu-i așa, „călătoria perpetuă într-un trecut personal este dovada temerii față de viitor” (Benjamin Stora). Istoria înseamnă și o continuă evoluție, chiar dacă una mai puțin perceptibilă pe termen scurt. În acest an se împlinesc 60 de ani de la încheierea războiului din Algeria, un prilej de a reflecta asupra a ceea ce unește și încă desparte națiunile de pe ambele țărmuri ale Mediteranei. Iar drama celor aflați atunci și poate și acum între două lumi este o parte din acest drum al reconcilierii, în care învățămintele istoriei au rolul cel mai important. Drama harkis, redată în versurile de mai jos, încheie un demers dedicat victimelor mai mult sau mai puțin recunoscute ale unei părți de lume:  

Cei ce au supraviețuit, salvați din această furtună, 

Suferă în zile amare, fără bucurii sau așteptări.

Datorită unui trecut pe care nu-l vrem readus la lumină

Acești frați ce ne stânjenesc sunt sortiți tăcerii

În indiferență și departe de toate privirile, 

Precum o ascunsă remușcare pe care o dorim uitată.” 

                                            Daniel Sers, „Les Harkis”   

   

Un comentariu

  1. Formidabil text! L-am citit cu multă plăcere!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *