Bând cu Pascal în sala de mese pavoazată festiv, ezitasem să-mi duc planul până la capăt. Au fost suficiente o expresie, o privire și câteva cuvinte ca să mă hotărăsc. Aceeași vulgaritate m-a frapat când eram la Trieste, observându-i pe colegii cu care ieșeam după-amiaza pe poarta institutului. Eu aș fi vrut să mă întorc repede la Claudia – „Tu te întrebi ce fac eu cât timp ești plecat?” mi-a spus odată, pe jumătate în glumă –, ei trăgeau de mine să intrăm în cafeneaua ținută de Lorenzo, un tip la vreo cincizeci de ani, îndesat, chel și cu ochi de viezure. „Un fernet”, îmi ziceau, „numai unul, limpezește mintea și pune sângele în mișcare”, iar eu mă lăsam târât spre centrul lor de atracție, ca să nu fac opinie separată într-o lume la care încercam, de bine, de rău, să mă adaptez. Dezamăgindu-i, comandam de obicei suc de portocale sau apă minerală.
Uneori alegeam totuși fernetul, a cărui amăreală rezona cu un gust din preistorie – pentru că toate experiențele mele erotice dinainte s-o cunosc pe Claudia deveniseră preistorie. „Subito, don Alessandro”, chicotea Lorenzo din spatele tejghelei, pe ceilalți nu se mai obosea să-i întrebe. Colegii mei spuneau bancuri, bârfeau, trăncăneau, ca și cum problema nașterii universului ar fi căzut în derizoriu odată cu încheierea programului de la institut – nu erau nici proști, nici superficiali, ba chiar unii erau foarte isteți, dar aveau o lejeritate în tratarea vieții care mi-a fost întotdeauna străină. Bârfele, bancurile, trăncăneala, toate astea făceau parte dintr-un ritual: așteptarea marelui moment.
Foarte frumos, multumesc pentru postare!