Potrivit bine-cunoscutului teoretician, scriitor, sociolog, eseist și critic literar francez Roger Caillois, redus la esență, „fantasticul înseamnă o întrerupere a ordinii recunoscute, o năvală a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalități cotidiene“. Această formulare extrem de succintă definește aproape complet fenomenul la care se referă, trasându-i în câteva cuvinte atât esența interioară cât și limitele exterioare. Așadar, din perspectivă structurală, pentru a putea califica o narațiune ca fiind fantastică este necesar să regăsim în povestea ce o relatează două elemente fundamentale: decorul (cadrul de desfășurare) mundan comun al lumii obișnuite și evenimentul neobișnuit care o scurtcircuitează. Ce ar mai fi de adăugat, în plus, pentru a distinge acest gen literar de vecinătățile sale imediate, ar fi faptul că, în proza fantastică, evenimentul neobișnuit, în ceea ce privește resorturile sale, rămâne întotdeauna învăluit în mister, nefiind niciodată explicat în totalitate (dacă această explicație indubitabilă ar exista, am fi în prezența tipologiei science-fiction) și prin felul în care se manifestă nu urmărește ca efect principal să inducă teamă/groază (caz în care ar putea fi calificat drept horror). Iar dacă barierele lumii obișnuite sunt depășite și se intră în alt univers (de exemplu, ca în basmele românești cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana a căror acțiune se petrece „peste nouă mări și nouă țări“), atunci ne aflăm în prezența altui gen proxim, cunoscut sub denumirea de fantasy. Pentru a încheia acest mic excurs introductiv, voi mai spune doar că, în opinia subsemnatului, rostul acestui gen literar în economia preocupărilor umane și nevoia noastră de a „consuma“ acest tip de povești decurge din faptul că, prin discursul său, atât explicit dar mai ales implicit, fantasticul răspunde nevoii omului de a explora realitatea înconjurătoare și dă glas senzației noastre intuitive că marginile ei sunt mult mai largi decât ceea ce putem percepe prin simțurile cu care am fost dotați din naștere sau prin aparatele pe care am reușit să le construim.
De bună seamă, în literatura română, deși putem identifica în zona clasică mai mulți autori care au scris proză fantastică (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu), probabil că primul nume care ne-ar veni în minte pentru a ilustra acest gen literar este Mircea Eliade, ale cărui lucrări de ficțiune, cele mai multe dintre ele, sunt înscrise în coordonatele de mai sus.
O reiterare a prozei de factură eliadescă în această primă parte a secolului 21 s-a dorit de la bun început și volumul “Treisprezece. Proză fantastică” (editura Litera, 2021), potrivit declarației explicite făcute de coordonatoarea sa, bine-cunoscuta prozatoare Doina Ruști, din a cărei inițiativă și prin a cărei îngrijire a apărut acest carte, în Biblioteca de Proză Contemporană a aceleiași edituri (aflată tot în coordonarea sa). Așa stand lucrurile, probabil că orice apreciere a acestui volum colectiv ar trebui realizată prin prisma acestui obiectiv declarat („întoarcere la eliadism”), analizând în ce măsură cele șaptesprezece povestiri cuprinse în interiorul său reușesc să recreeze atmosfera de stranietate și de mister difuz petrecut pe coordonate cel mai adesea urbane sau având drept eroi personaje din mediul urban care caracterizează proza fantastică eliadescă. Și, trebuie spus, din capul locului, că (în opinia mea, cel puțin) aproape toate lucrările cuprinse în acest volum (cu patru excepții notabile și imediat evidente: Elvis părăsește clădirea, Capra cu trei iezi, Întunericul cobora încet și sinistru și Povestea Contesei Haremburga) reușesc să îndeplinească acest obiectiv predeterminat. Nu vreau să spun prin aceasta că cele patru povestiri amintite mai sus ar fi cu ceva mai prejos decât celelalte, ci doar că ele țin de alt registru decât cel pe care am putea să-l considerăm, în termeni generali, ca fiind eliadesc (și, de aceea, le voi discuta mai spre final).
Altfel, dacă stăm să privim în ansamblu la cele treisprezece povestiri care îndeplinesc în mod evident aceste criteriu evocat mai sus, ar fi complicat de făcut vreo ierarhie fie general valorică, fie cu privire la gradul în care îndeplinesc standardul de care discutam, astfel, că le voi trata în ordinea în care apar în volum (mai puțin cele două povestiri ale Doinei Ruști, pe care le voi discuta împreună, deși în volum apar având intercalate între ele texte ale altor autori).
Prin ochii mei de ambră (Doina Ruști). În micro-povestirea ce deschide volumul, primim un strop de fantastic din proximitatea imediată a mainstream-ului, sub forma reiterării unui mit urban (mult dezbătut dar vechi de când lumea, probabil), potrivit căreia pisica (animal sacru în Egiptul Antic) deține o senzitivitate cu totul deosebită (“Am rămas singură, casa era plină de umbre și de strigoi.”). Exact cât era nevoie pentru a intra în atmosferă.
Herr. (Doina Ruști). Un adevărat tur de forță în ceea ce privește punerea în scenă a misterului evanescent, indeterminat, care irumpe în final printr-o revelație (în cheie suprarealistă) cu totul surprinzătoare. N-aș spune mai mult, ca să nu strig plăcerea lecturii. Un citat, însă, cred că se impune: „Și mai avea și-o pălărie, tot neagră, de sub care ochii, cu pleoape înalte, priveau nemișcați dincolo de garduri, de case și chiar dincolo de râu, în desișurile unei imaginare păduri. Privea fix și nu zâmbea niciodată.”
Buchete urbane (Pavel Nedelcu). „Leul fu băgat în buzunar. Iorga era ținut iar în întuneric. Nu îi plăcea acolo, în compania lui Enescu, care scrijelea vioara fără oprire și a lui Grigorescu, care se holba la el pentru că decisese că voia să-l picteze.”… și tot așa, într-o povestire în care universul se transfigurează și prinde viață (banii aflați în buzunar încearcă să se acomodeze unii cu alții, florile vorbesc, Arcul de Triumf tușește și chiar și autorul își comentează propria scriitură) spre a colora existența, altfel banală, a unei bătrâne doamne din București.
Înainte să te retragi în lumea ta (Bogdan Răileanu). O alegorie cât se poate de transparentă la perioada pe care cu toții o traversăm de doi ani, o poveste distopică (care ne poate reaminti de Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury) în care lectura devine panaceul universal împotriva unei pandemii care bântuie omenirea și, în același timp, o explicație subtilă pentru modul în care cultura poate salva lumea; iat-o: „Cititul plin de interes, care crea o lume nouă în mintea cititorului, ridica rezistența unei proteine și a anticorpilor umani în fața virusului.”
Strada Luminii nr. 2 A (Iulia Micu). O poveste labirintică despre rătăcirea într-un oraș labirintic. „Acum ne înconjoară o ceață densă. Peisajul devine tot mai confuz, contururile caselor se topesc unele în altele, până când dispar. Apoi le înlocuiește imaginea unui oraș azuriu cu multe turle și cu clădiri subțiri ca niște firișoare de ață.” Clădirea cuprinsă de haos, mașina misterioasă care face translația între lumi, clădirea fantomă în formă de cub în care aflăm și o casa în casă, reîntoarcerea în spațiul transformat și evanescent, toate acestea duc un pic mai departe de Eliade, spre David Lynch, aș zice eu, și al său suprarealism ermetic.
Insuportabila plictiseală a eternității (Lucian Mîndruță). O povestire satirică în care autorul pare a ne livra o morală pe dos, o contra-morală, altfel spus: nu faceți nici măcar o faptă bună cât timp trăiți pe Pământ, căci riscați să ajungeți în Rai, care Rai este de fapt un Iad al plictisului infinit. „Nu făcea nimic, nu-l deranja nimeni. Totul era perfect (…). Își pierdea mințile, dacă așa ceva ar fi fost posibil aici”. Deși o atare perspectivă ne-ar putea pune pe gânduri, o privire în teoria teologică ne face să respirăm ușurați: aparent, intrarea în Rai se bifează pe bază de metanoia (adică un pic mai mult decât o singură faptă bună), iar Acolo nici vorbă de plictis, toată lumea lucrează non-stop, căci toți își slujesc unii altora, spre bucuria deplină a tuturor.
Între secole (Mihai Ene). O poveste de factură eliadescă în proporție de 100% (cel mai probabil), atât datorită mizanscenei, atmosferei, cât și a mecanismului fantastic folosit (visul ca vehicul pentru transmigrația dintr-un univers în altul, în spațiu și timp). „Acum, după ce revenise la visul său, se afla din nou în parc și fata, cu o expresie gravă, în contrast cu chipul ei inocent, îi șoptise: Mâine va fi ieri”. Fantastic clasic, după toate canoanele genului.
Săritorul (Tudor Ganea). Din nou, o povestire din categoria fantasticului limpede (așa i-aș spune eu), precum și cea anterioară, în care satisfacția cititorului survine din misterul de parcurs construit cu grijă și din claritatea ipotezei suprafirești explicitată la final. „Nu mai țin minte câte salturi am tot făcut de atunci, probabil îndeajuns de multe încât să-i înnebunesc de-a binelea pe pescarii de chefal, care de fiecare data când îmi aud bolboroseala de după săritură își strâng rapid lansetele, își fac cruci și pleacă grăbiți de pe dig”.
Cad oameni (Allex Trușcă). O povestire incitantă în care misterul neexplicat bate în nuanțe de absurd distopic și care mie mi-a amintit de două filme: The Happening (2008) și Bird Box (2018). “E din ce în ce mai puțină lume pe străzi, pare că toți s-au baricadat în case ca în așteptarea unei furtuni”. Finalul în cheie stoică dar și meta-ficțională ne poate indica, eventual, structura unei povești în rama altei povești.
Judecata de Apoi (Allex Trușcă). O altă povestire care pare a aduce mult cu spiritul eliadesc, cu atât mai mult cu cât are o zonă de metafizic bine conturat, precum și referințe care vin istoria religiilor. „…ar fi putut fi și mai greu cu un tribunal inchizitorial sau cu judecătorii karmei și ai dharmei, ăștia sunt nebuni, disecă toată viața omului, ba și pe aia pe care nu a trăit-o…”. Iar rezoluția finală, prin care eroul, salvându-i pe ceilalți se salvează de fapt pe sine, ne indică pe scurt morala ultimă pe care toate religiile ne-o indică ca fiind mântuitoare.
Umbra dracului (Mihail Victus). O poveste cu intrigă polițistă, care în final primește o rezoluție din zona întunecată a misterului fantastic. “Ea arăta câteva clipe ca o fată și altele ca o negură, se schimba mereu, clipocea ca un bec care stă să se ardă…”. Tensiunea bine dozată și în permanent crescendo reușește să incite curiozitatea celor amatori de enigme amenințătoare.
Melchior (Iulia Pană). O poveste-secvență, realizată în registrul fantasticului abia sugerat dar și ermetic în același timp care, odată terminată, te îmbie la a-i descifra sensurile. “O umbră în convulsii se prelinse pe podeaua liftului, în timp ce taxiul galben se pierdea în zare, legănându-se ca o balerină grasă dansând pe o sfoară”. Sugestiile de stranietate a situațiilor și a interacțiunii dintre cele două personaje sunt suficient de intense pentru a-ți dori să știi toată istoria din care acestea fac parte.
Ezria (Radu Găvan). O poveste care balansează între mister, tenebre și tragic, construită în cheie de labirint. “(…) o siluetă ce părea să răsară din ciment, o statuie cu membrele răsucite grotesc, o formă izvorâtă din mâinile unui sculptor nebun (…)”. Fantastic de atmosferă, ce izvorăște din senzația de ireal indusă de scintilațiile diverselor stări prin care trec personajele.
Și, am lăsat mai spre final, așa cum ziceam mai sus, cele patru povestiri care, așa cum le-am perceput eu, duc mai puțin spre Mircea Eliade, două fiind în registru satiric-parodic intens, iar alte două în registru gotic și horror.
Elvis părăsește clădirea (Pavel Nedelcu) Un fantastic grotesc realizat în cheie parodică, un citat cultural ce-l celebrează pe Nikolai Vasilyevich Gogol. Citită în cheie alegorică, povestea pare a ne spune câte ceva despre mecanica vieții domestice și a angoaselor generate de aceasta. “Într-un final, îi căzu privirea asupra borcanului cu murături de pe masă. Îl deschise și îi dădu drumul acolo. Scula soțului părea doar un alt castravete pus la murat pentru iarnă.”
Capra cu patru iezi (Cosmin Leucuța). Fantasticul spectaculos, ironic și satiric (pe cât de savuros în aparența relatării, pe atât de dramatic în fondul său tragic), care face esența acestei povești, survine din incongruența totală a componentelor mixate pe același nivel ontologic (reporterul, barul, hipermarketul Lidl și bricheta Zippo – pe de o parte și lupoaica, capra cea cu iezi, cei trei purceluși, ursul păcălit de vulpe – pe de alta), precum și a intensității evenimentelor narate. “Lupoaica a oftat, apoi și-a lins botul: – O să le fie greu iezilor. Și nouă, fără salariul lupului. Dar asta e, o să ne descurcăm cumva. A făcut doi pași și s-a întors spre el: – Mersi de băutură. Apoi a ieșit în ploaie și întunericul a înghițit-o.” Un citat cultural consistent, prezentat într-o formă succintă, în care se regăsește subconștientul autohton de ieri și de azi, cel dintotdeauna probabil.
Întunericul cobora încet și sinistru (Mihail Victus). O povestire în care fantasticul pe deplin verosimil – căci oamenii diformi din naștere aparțin realității concrete –, (sau obținut printr-o tușă mai îngroșată aplicată realității) bate spre horror. “Omenirea s-a confruntat dintotdeauna cu monștri. (…) Mesele pentru autopsii le-au fost așternut, cuștile casă, iar circurile familie.” Un monolog sumbru al unei ființe damnate, și om și animal deodată, pe care abia cruzimea umană o transformă, în final, într-o fiară.
Povestea contesei Haremburga (Octavian Soviany) Fantastic întunecat de sorginte gotică, construit într-o formula epică succintă, prin utilizarea eficientă a mijloacelor specifice (mizanscena lumii medievale, pasiuni puternice și violente, prezențe fantomatice). “Temnița ei era scăldată într-o lumina sângerie care izvora din orbitele goale ale craniului care zăcea la picioarele ei.” Imaginea finală, în care ni se arată o tufă de trandafiri ivită printre lespezile de piatră, întărește ideea creștină a izbăvirii prin penitență.
Acestea sunt poveștile, prezentate succint, una câte una, dar n-aș putea încheia această sumară trecere în revistă, fără a menționa prefața inspirată scrisă de Andreea Apostu, care ne introduce în spiritul acestor ficțiuni fantastice și ne deslușește etosul ce le definește.
Mai departe, ca întotdeauna în domeniul artistic, rămâne ca proba timpului să stabilească locul acestei cărți în conștiința publică, însă, în ceea ce mă privește, consider că și-a atins scopul, oferind celor interesați de explorarea universului prin istorii neobișnuite nu numai o lectură de foarte bună calitate dar și o mulțime de perspective ce le pot incita curiozitatea și le pot stimula gândirea speculativă.
Lectură plăcută să aveți !
