Alsamt

 (pornind de la Rugăciunea Regelui Manase din Vechiul Testament)

Au trecut anii peste mine ca norii peste câmpii, podoabă peste pământ. Taină pe care nu pot să o cuprind cu mintea. Firele de nisip sunt multe, atât de multe, ca gândurile cele care îmi macină liniștea seara când pun capul pe pernă. Nicio clipă de tăcere în creierul ce scornește neîncetat imagini iluzorii și minciuni. Orice aș spune, e spre neliniștea mea. Nimic spre limpezire. Ochii mi se umplu des de lacrimi. 

M-a poftit în biroul lui mic și întunecat să aștept până sunt gata actele. Fuma tacticos dintr-o jumătate de țigară. În sinea mea m-am bucurat de gestul lui firesc într-o lume în care fumatul a devenit INTERZIS, alături de multe alte derapaje nepermise. Este impus un fel de viață nenaturală, doar corectă, sănătoasă, bogată, fără vreo miză clară, fără vreo mângâiere, alinare. Fără niciun răspuns.

Mi-a oferit o cafea. El fuma și eu beam cafea. Bună socoteală, m-am gândit și m-am bucurat de simetria întâmplărilor. Ziua fusese agitată, alergasem în multe direcții, fără să rezolv mare lucru. Acum sorbeam dintr-o cafea făcută la ibric și îmi era de ajuns. Parcă se mai liniștiseră și gândurile. Ziua trecută avusesem timp să ajung și la un coafor de lângă serviciu, măcar atâta să fac pentru starea mea de bine, apoi mi-am strâns părul într-o coadă, să nu se vadă „luxul”. Seara, acasă, l-am și ciufulit, de teamă să nu fiu iar certată. Partenerul meu de viață e un tip plin de principii.

Bărbatul care fuma tacticos venea dintr-o țară arabă și se stabilise la noi, ținea un lanț de birouri, „Alsamt”. Devenise celebru în cartier că se îngrijea de angajații lui. Le cerea multe, îi răsplătea pe măsură. Pentru mine nu găsise încă un post. Îl întrebasem într-o doară, o dată când venisem tot cu un teanc de acte de rezolvat. Aveam nevoie de un serviciu mai bun. Avea și el multe pe cap și o inimă deschisă la problemele celorlalți. Devenise un obicei ca atunci când mă duceam cu acte să le „rezolve”, să mă poftească să stăm de vorbă. El îmi zicea „hai să bârfim”, dar nu era o bârfă din aia nesuferită. Îl ascultam cu plăcere. În țara din care venea, erau mereu situații limită, deseori risc de moarte. Dădea din cap. Dar nu cu tristețe ci cu un soi de resemnare. Ba mai mult de atât. Vorbea cu cineva în mintea lui și acel Cineva bănuiam că e Dumnezeu. Discuta cu El neîntrupt fără să mă ignore o secundă, nu știu cum făcea asta. 

Azi tace. 

După ce i-am dat actele și mi-a oferit cafeaua, s-a retras tăcut la birou. Oare i s-a întâmplat ceva? Nu suntem atât de apropiați ca să-l întreb ce are. A deschis un caiet și a trecut cu creionul câteva cuvinte în limba lui. În aer plutea o tăcere pașnică. Un spațiu cald, plin de tandrețe. Bărbatul nu voia de la mine nimic și asta mă făcea să mă simt foarte bine. Observase că sunt tristă și îmi dăruia tăcerea lui și o dată cu ea, o liniște abisală. Tăcerea lui bătea cu discreție la ușa mea. Dacă o să deschid, va intra și o să stăm amândoi și mai tăcuți unul lângă celălalt. Dacă nu, atunci o să se retragă. În nările bărbatului încă stăruie mirosul deșertului, are unde să meargă.

„Cu fiecare om, Dumnezeu stă de vorbă în taină”, îmi spusese el o dată când îmi povestea despre un vecin de-al lui care făcea necazuri celor de pe scara blocului. „L-am lăsat în pace, nu mi-era mie dat să știu în ce conversații era cu El” și a râs.

Clădirile de pe strada unde are „lanțul de birouri” sunt înghesuite și stau unele într-altele ca sardelele. Unele dintre ele sunt atât de mici încât aduc a cuburi de zahăr brun tocit de la umezeală. În ele stau oameni. Mulți oameni. E strada cea mai populată din cartierul nostru, a întrerupt el tăcerea. Și-a mai aprins o țigară. Fumați cam mult, m-am trezit eu cu o voce de gospodină care le știe pe toate. A zâmbit, era o remarcă nelalocul ei. Mai bine tăcem în continuare, am intuit eu gândul lui.

Ne-am pus iar pe tăcut.

În birou a intrat un tip masiv cu un teanc de hârtii dezordonate. M-am ridicat să-l ajut și el mi-a făcut semn din ochi că nu e nevoie. „Le dau singur pe jos”, a râs el. Și râsul a pornit o cascadă de cărnuri. Tremurau: gușa, burta, brațele moi. A urmat o discuție între cei doi, în limba arabă, m-am retras pe scaun și am încercat să ocup cât mai puțin loc. Nu pricepeam ce-și spun, dar tonul mă ajuta să înțeleg că era „ceva tehnic”. Patronul, care până acum ceva clipe tăcuse, devenise foarte vorbăreț și vesel. Ochii îi sclipeau, era un bărbat frumos, râdea cu ochii. I-am privit mâinile în care sfertul de țigară se agita și ea. 

Drumurile prin oraș mă epuizaseră, iernile nu mai sunt frumoase, noroaie, luminițele prin pomi sărăcăcioase, bălțile mâloase. Da, doamnă, m-a liniștit bărbatul, după ce a plecat grăsunul simpatic, e bine, e foarte bine. Mulțumesc lui Dumnezeu.

Ne-am pus iar pe tăcut.

Parcă curg două fluvii paralele în omul ăsta. Unul e cel care-l leagă de lume, cu actele ei „de rezolvat”, cu alergăturile, necazurile, relațiile de afaceri, familia, prietenii. Altul curge în subsolul făpturii lui și acel fluviu e de fapt o rugăciune neîncetată în care bărbatul își cere iertare și caută îndurare de la Dumnezeu. Aerul care se încălzise și vibra, se auzea ca un Oud ce se tânguie. 

Afară era întuneric deja, ne trăiam viața din bezna dimineții până-n bezna nopții. El și-a mai aprins o țigară. După trei fumuri, a lăsat-o să se odihnească pe scrumieră. M-a privit o secundă. O clipă intensă. Inima mea nu se mai mișcase de multă vreme. Lemn curat. Nu din acela nobil. A deschis geamul, fumul era mult, aburul din încăpere prinsese miros. O fată a bătut la ușă, apoi a intrat. El i-a făcut un semn că totul e OK. Am rămas iar singuri. Eu cu nasul în telefon, mă „amuzam” la vederea unor caricaturi pe care o să le uit oricum. Cu coada ochiului am văzut că și el se uita la telefon, acum fumând cu poftă. M-a apucat un soi de gelozie. Ceva din mine se revolta. Când vorbea cu mine abia trăgea din țigară. Acum o epuiza, trăgând din ea ca și cum și-ar fi sărutat iubita. E sora mea, a zis el și mi-a arătat o poză din telefon. Am dat din cap. Oare cât mai durează actele mele? Frumoasă, i-am răspuns, deși nu vedeam bine până acolo. Bărbatul a plecat ochii și a tras cu poftă din țigară.

Ne-am pus iar pe tăcut.

Nu știu cum a făcut, dar mi-a luat povara din brațe. Eram brusc mai ușoară, gândeam mai limpede. Poți să iei povara cuiva sau pur și simplu să o împarți.

Dacă el ar fi fost iubirea vieții mele? La asta nu mă gândisem până acum. Duceam foi, albe, multe, fără poezii scrise pe ele. Doar cifre, cifre, cifre. Nu vreau să părăsesc lumea fără să iubesc pe acela care mi-e hărăzit de la începutul vremurilor. Fruntea-mi arde. Ochii sunt răcoroși. Mi-e dor de el, de cel pe care nu l-am cunoscut încă. Dacă o să apară doar în preajma uscării oaselor mele? Nu am niciun plan, improvizez pe parcurs. Nu mă uita, Doamne, atunci când tăvălugul faptelor mele o să lase din mine doar un fir de nisip rătăcit. Rogu-te ca iubitul meu să nu vină abia atunci. Aș vrea ca el să-mi poată săruta măcar măcar buza de jos sau un umăr rotund, să mângâie un petic de piele cât de mic, nu doar fire și fire de nisip care o să i se strecoare printre degete. Palma lui lată, degetele lui puternice și firele de nisip. Măcar poate adulmeca mirosul meu, dacă e să ajungă atât de târziu în viața mea. Transformă-mă, Doamne, într-o clepsidră cu tot nisipul scurs. Pe patul lui moale și afânat lăsă-ne să ne iubim o secundă fără trecut și fără viitor.

S-a ridicat de la birou și a închis geamul, se făcuse frig. Mi-a cerut voie să-și mai aprindă o țigară. Am dat din cap că da și am sperat să o fumeze cu pasiune așa cum o făcea când își scria cu sora lui. A făcut-o cu un gest domol ca o melodie tărăgănată scrisă pe țărmul Mediteranei într-un ceas de tihnă. De la Mediterana venim noi, de pe plajele ei fierbinți și pline de pescăruși. Aman, aman. Cântecul bunicului meu grec îmi răsună în urechi. E lumea noastră, cea care se întinde languroasă între un răsărit de soare și un răsărit de lună și zburdă de fericire pe tot conturul Mediteranei.

Ne-am pus iar pe tăcut.

Au venit hârtiile mele, totul e în regulă, mi-a zis el. Am dat din cap mulțumind. I-am plătit și apoi am ieșit în stradă. Se întunecase de-a binelea, am trecut pe lângă casele sardele, geamurile luminate îmi păreau ca în povești. Se auzeau glasuri vesele din casele cuburi de zahăr brun tocit și umed. Se pregăteau cu toții de masă, unii vor spune și o rugăciune, alții vor pregăti mâncarea. Glasuri de copii, lătrat de câini, mieunat de pisici. 

Două ferestre neluminate la etajul unui bloc scund. Am ridicat privirea și am rămas așa cu teancul de hârtii bine strâns în brațe. Nu vreau să mor și să fiu uitată ca o piatră aruncată în râu, mi-a revenit gândul ăsta. Era gândul meu de pe perna fiecărei nopți din ultima vreme. Se amesteca și cu ceva lacrimi. Nici flori nu erau la pervaz. Cine oare locuia în acel mic apartament? Geamurile luminate din jur îl încadrau ca o pe o piatră de onix. Strada cea mai populată din cartier, așa mi-a spus el. 

Nu-mi vine să plec. Ce ar fi să urc să văd, poate că cineva are nevoie de mine? Poate că Dumnezeu l-a uitat sau nu îi aude strigătul. Urc și bat la ușă. Niciun răspuns. Am realizat pe loc penibilul situației și am dat să plec. 

Ușa s-a întredeschis cu scârțâit și s-a ivit un cap slab cu ochi apoși, acoperit cu un batic negru, fin. Mâna foarte slabă abia ținea ușa. O bătrână. Nu vorbea. Mi-a făcut semn din cap să intru. Mă ruga tăcut să împing eu ușa, ea nu mai avea putere. Am îndesat actele în geantă și am prins-o cu delicatețe pe femeie de mână și apoi am împins încetișor ușa. Ea se depărta cu pași mărunți. După „o eternitate” am reușit amândouă să dăm ușa de perete. 

Femeia m-a condus încet spre sufrageria întunecoasă unde era doar o lumânare aprinsă. Ne-am așezat la o masă mare. Aerul mirosea a parfum de mosc, îmi aducea aminte de bunica mea. Îi țineam minte toată făptura, ochii negri, tenul smead, părul negru și creț. Vorba blândă, mâinile pricepute la frământat, rochiile îngrijite atunci când ieșeam amândouă la plimbare sau să stăm în chioșcul din colțul blocului în fața căruia ea plantase iriși și regina nopții. Ea trăia în memoria mea, intactă.

Femeia cu batic fin a împins către mine un album cu poze care era pe masă. Mi-a atras atenția o fotografie cu ea mică lângă un copac uriaș, parea un măslin bătrân, un platan sau chiar un stejar precum cel de la Mamvri. În muțenia ei îmi povestea multe. Stând pe scaun părea și mai mică, din ce în ce mai mică.  Îmi era teamă că o să dispară. M-a rugat cu un gest scurt să mai aprind două lumânări, avea musafiri. A dus mâna la ochi și i-a rotit cumva. Am înțeles imediat că e oarbă. Cele două lumânări erau pentru mine. Prima, era pentru ea. A adus mâna la gură și a rămas așa. Eu răsfoiam albumul și după sunetul paginilor ea tresărea într-un anume fel.

Mi-a mulțumit dând din cap, apoi mi-a făcut semn să plec. Am stins cele două lumănări, i-am mângâiat mâna stângă, apoi am ieșit trăgând ușor ușa după mine.

În stradă. Ușoară, zburdam, inima era veselă, copilăroasă. Firma pe care scria „Alsamt” strălucea în lumina lunii abia răsărite. 

A început să ningă cu fulgi mari și tot cartierul de sardele și cuburi de zahăr brun tocit la margini s-a îmbrăcat de sărbătoare.

ALSAMT – Liniște, în limba arabă.